90 de ani de Elisabeta a II-a: sunt Regina și confrații ei cea mai bună armă antipopulistă ?

Astăzi, regina Elisabeta a II-a împlinește 90 de ani. Posibilitatea de a pune sub semnul întrebării permeabilitatea monarhiilor europene la populism. Este posibil ca autoritatea supremă simbolică a monarhului, care întruchipează continuitatea în istorie, să acționeze ca un amortizor în fața ascensiunii partidelor populiste.

Alexandre melnik

Alexander Melnik, născut la Moscova, este profesor asociat de geopolitică și manager academic la ICN Business School Nancy - Metz. Fost diplomat și scriitor de discurs la ambasada rusă din Pairs, el este, de asemenea, lector internațional pe problemele cheie ale globalizării în secolul 21 și tocmai a publicat pe Atlantico éditions prima sa carte A: Reconectarea Franței la lume - Globalizare, manual.

Atlantico: Europa pare în mod unanim lovită de descoperirea așa-numitelor partide „populiste”, indiferent de semnificația cuvântului. Cu toate acestea, scara nu este aceeași în toate țările europene. Sunt țările europene conduse de monarhi mai puțin permeabili la populism? ?

Alexandre Melnik: Nu cred că monarhiile europene sunt un adevărat antidot împotriva creșterii irezistibile a febrei populiste, caracteristică aproape tuturor țărilor, indiferent de geolocalizarea lor, la începutul noului mileniu. Monarhia, această formă specifică a unui regim moștenit din trecutul adesea îndepărtat al Europei, este erodată și astăzi, la fel ca toate celelalte vestigii politice ale unei ere deja trecute, sub bătăile globalizării din secolul XXI (adică triada: interconectare, interacțiune și interdependență, conectarea, instantaneu și permanent, a tuturor indivizilor de pe planeta noastră).

Punând întrebarea fiabilității monarhiei europene ca bastion împotriva populismelor în creștere, să nu pierdem niciodată din vedere fenomenul cheie global: întreaga omenire trece printr-o schimbare reală a paradigmei civilizaționale, a cărei magnitudine nu există. comparabil cu Renașterea de la mijlocul secolului al XV-lea, iar această transmutație aplatizează lumea și „orizontalizează” toate activitățile umane. Ceea ce în mod logic devine învechit, pe termen lung, toate sistemele politice bazate pe instituții „verticale”, dintre care monarhia este un exemplu perfect.

În ce măsură chiar fundamentul monarhiei, și anume un monarh care reunește toți subiecții din afara jocului politic, poate explica acest succes mai mic al populismului? Există alte motive istorice ?

Aveți, fără îndoială, dreptate: în ciuda imperativului de a „reinițializa” toate regimurile politice în fața noilor provocări globale, mai observ că, pentru moment, țările europene, după ce au adoptat un model monarhic, ajung practic mai bine decât republicile pentru a amortiza și canalizează șocul populismului, ca și când simbolismul eminamente arbitral și atemporal al unei puteri independente de capriciile politicii de zi cu zi a calmat și a depășit cele mai grave extreme ale sale.

În furtuna globalizării, care elimină toate certitudinile și generează, printre altele, monștrii populismului, în căutarea unor noi repere, magisteriul moral al monarhiei, situat deasupra luptei, poate întrupa într-adevăr, pentru un anumit timp, în ochii opiniei publice profund traumatizate de radicalitatea schimbării, un fel de continuitate, stabilitate, chiar imuabilitate a unei ancore identitare care servește la restabilirea imaginii mândriei naționale, în osmoza cu oamenii săi.

Realitatea durabilă sau oglinda unei iluzii ?

Tind să favorizez cea de-a doua ipoteză, fiind convins că în lumea contemporană stabilitatea adevărată este de neconceput fără o întrebare permanentă. Vrei stabilitate? Schimbare! Provoaca-te! Această tendință generală, care ne punctează viața de zi cu zi, nu cruță monarhiile.

Cu toate acestea, unele partide populiste fac acum parte din peisajul politic în unele monarhii, UKIP fiind un exemplu deosebit de elocvent în Anglia. Există o diferență, oricât de subtilă ar fi, între partidele populiste ale monarhiilor și cele ale republicilor ?

De asemenea, este interesant de remarcat faptul că UKIP, stindardul instituționalizat al populismului din Anglia, pe care îl citați, în timp ce conducea lupta anti-globalizare, anti-UE și anti-sistem, a refuzat mult timp orice alianță, la nivel european, cu mișcări de extremă dreaptă, în special Frontul național francez, evitând și retorica deschis antisemită.

Ar trebui să o vedem, încă o dată, „mâna invizibilă” a unei monarhii care stârnește cele mai dăunătoare izbucniri? Dezbaterea rămâne deschisă.