Viața sub vechiul regim

Cele două secole care au fondat arta franceză de a trăi

Trimite unui prieten

Numele prietenului tău *:

Adresa de e-mail a prietenului tău *:

Află mai multe

REVISTA FIGARO? Jean Sevillia, februarie 2020:

Agnès Walch publică o carte cu o mare plăcere a lecturii în care analizează cu subtilitate mentalitățile secolelor XVII și XVIII.

INFORMAȚII PRESĂ MEDIA, februarie 2020: citiți întregul articol

[. ] Această carte se dorește a fi un portret psihologic al Franței din vechiul regim și explică plăcerea de a trăi în regat. Agnès Walch arată că Ancien Régime a fost o perioadă de autentică diversitate socială în sensul că toate categoriile sociale trăiau cot la cot, complementare și familiare. La fel, locul acordat femeilor era adesea mult mai de invidiat decât în secolul XXI, care își imaginează că se află în fruntea progresului social.

În concluzie:

Baza convingerilor: Trăiască regele! Mereu ? - Galii ireductibili - Credință și metafizică
Obiceiuri zilnice: Cele cinci simțuri - Lux și jenă de a apărea - Insecuritate și violență
Plăcerile vieții: spiritul și scrisorile - Să înceapă distracția! dragoste
Epilog - Notă - Surse - Index.

A 4-a copertă

Sub domnia Bourbonilor, existența a fost dură: climă dificilă, hrană deficitară, spectacol permanent al morții și boli incurabile. La aceste condiții s-a adăugat cadrul rigid al unei societăți înghețate în ierarhii imuabile, venerând un suveran îndepărtat și aplecându-se sub greutatea unei religii tradiționale.

Cu toate acestea, bărbații erau fericiți. Ei o spun, o scriu, o cântă. Mărturiile lor, amintirile, jurnalele, poveștile laudă o artă de vivre franceză, gustul unei culturi unice, o moștenire, o gastronomie invidiată, coduri comportamentale elegante. Cum putem explica atunci că Revoluția franceză a fost capabilă să se pronunțe împotriva unei astfel de concepții a societății și a relațiilor umane? ?

Istoricul Agnès Walch răspunde la această întrebare explorând viața de zi cu zi a francezilor din vechiul regim. Într-o poveste grozavă hrănită din cele mai bune surse și scrisă cu un stilou îndepărtat, ea dă să vadă și să audă vocile unui trecut uitat care a știut să combine asprimea și „dulceața vieții” conform formulei lui Talleyrand.