Anorexia, o boală care nu se află doar în cap

Anorexia nervoasă nu este doar o patologie psihiatrică, ci se datorează și unui dezechilibru în modul în care corpul își stochează și arde energia.

Publicat la 19.07.2019 la 16:57, actualizat la 22.08.2019 la 10:51

Este una dintre acele boli care păstrează încă un mare mister. Anorexia nervoasă, caracterizată în special de frică și de refuzul categoric de a crește în greutate, a fost mult timp considerată o afecțiune psihiatrică, în care totul se joacă în cap. Un studiu internațional publicat recent în revista Nature Genetics, însă, supără această viziune prin sublinierea rolului anumitor gene implicate în metabolism.

Pentru a înțelege mai bine modul în care ADN-ul indivizilor le-ar putea predispune la dezvoltarea bolii, cercetătorii au comparat genomul a aproape 17.000 de pacienți cu anorexie nervoasă cu cel al a aproximativ 55.500 de persoane sănătoase. Cercetătorii au descoperit apoi că persoanele cu anorexie aveau mai frecvent anumite mutații la opt gene, dintre care unele erau asociate cu tulburări psihiatrice, cum ar fi tulburarea obsesiv-compulsivă, schizofrenia sau anxietatea. Dar cel mai nou este că unele dintre aceste gene sunt asociate cu modul în care corpul stochează și gestionează energia: „Variantele genetice identificate sunt în mare parte asociate cu funcțiile metabolice de bază”, explică profesorul Gorwood, psihiatru la Centre hospitalier Sainte-Anne din Paris și coautor al studiului. Astfel, persoanele cu anorexie au un metabolism care le face mai puțin sensibile la diabetul de tip 2 sau la obezitate și mai predispuse la activitatea fizică. Modul în care organismul își gestionează depozitele de energie ar putea fi implicat în dezvoltarea și menținerea anorexiei.

Înțelegeți mai bine boala

O descoperire majoră, care susține deja ipoteze despre cum începe boala. „Anorexia apare foarte des după o dietă restrictivă voluntară”, spune profesorul Gorwood. „Este posibil ca, în urma acestei lipsuri, organismul să declanșeze un mecanism de boală din cauza unui mediu genetic favorabil”. Același mecanism ar putea menține boala. „Anorexia va tinde să se autoalimenteze”, observă profesorul Pierre Déchelotte, profesor de nutriție la Spitalul Universitar din Rouen și cercetător la Institutul Național de Sănătate și Cercetare Medicală (Inserm). „Tulburarea fizică alimentează tulburarea psihiatrică și invers: este un cerc vicios.”

O viziune diferită asupra tulburării

„Nu devenim anorexici pentru că suntem slabi, ci pentru că evenimentele din viață au declanșat izvoare genetice și epigenetice”

Prof. Howard Steiger

În afară de perspectiva unor noi tratamente, se poate regândi întregul mod de abordare a bolii. „De ani de zile, pacienții ne-au spus că nu este doar psihologic, studiul nostru o arată”, spune prof. Cynthia Bulik, psihiatru la Universitatea din Carolina de Nord (Statele Unite), care a coordonat lucrarea. „Acest studiu ne permite să ne gândim la anorexie nu numai ca o tulburare psihiatrică, ci și fizică”. De asemenea, îi poate liniști pe pacienți cu privire la realitatea corporală a tulburării lor și, mai presus de toate, îi poate face să se simtă vinovați. „Unul dintre aspectele cheie ale anorexiei nervoase este rușinea pe care o simt pacienții și cei din jur”, adaugă profesorul Howard Steiger, psihiatru și director al programului tulburărilor de comportament de la Institutul Douglas (Universitatea McGill, Canada). „Acum le putem explica că nu este vina lor. Nu devii anorexic pentru că ești slab, ci pentru că evenimentele din viață au declanșat izvoare genetice și epigenetice. "

Aveți grijă, totuși, să nu vă scufundați în fatalism. În timp ce unele familii sunt mai frecvent afectate de tulburări de alimentație, probabil din cauza structurii lor genetice, aceasta este doar o vulnerabilitate. Mai ales că prezența acestor opt variații genetice poate identifica de fapt doar 5% dintre pacienți. Anorexia nervoasă fiind multifactorială, debutul și menținerea acesteia implică multe procese biologice și psihice. Astfel, „pentru pacienții îngrijorați de transmiterea riscului către descendenți, ne reamintim că acesta rămâne scăzut, sub 5%”, insistă profesorul Gorwood. „Familiile pot avea grijă specială de copiii lor pentru a-i proteja sau pot accelera accesul la îngrijire - și, prin urmare, pot îmbunătăți prognosticul - dacă apare o tulburare."