Ar trebui să „tratăm” copiii agitați ?

SFATURI DE EXPERT - Pentru copiii cu ADHD, totul trebuie întotdeauna să meargă foarte repede. Bruno Falissard, psihiatru pentru copii și membru al Academiei Naționale de Medicină, ne luminează asupra acestei tulburări care pune la îndoială societatea noastră.

ADHD este

De Bruno Falissard

Postat pe 02/06/2017 la 16:31, actualizat pe 02/06/2017 la 16:31

Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) pune la îndoială societatea noastră de câțiva ani. Din punct de vedere clinic, această tulburare este asociată în mod clasic cu impulsivitate, hiperactivitate motorie și deficit de atenție. Vedem că băieții sunt mai afectați decât fetele, dar este dificil de spus cu precizie câți copii sau adolescenți sunt afectați, deoarece totul depinde de pragul de intensitate pe care îl considerăm patologic. Studiile constată cel mai adesea că 5% dintre băieții de vârstă școlară primară sunt afectați; aceasta este probabil o estimare excesivă.

În orice caz, ADHD este frecvent asociat cu multe alte tulburări (udarea la pat, opoziție și provocare, dar și anxietate, depresie și dependențe ulterioare). Prin însăși formularea sa, ADHD este o tulburare foarte surprinzătoare: de când un copil plin de viață și energie ar intra în grija medicinii și a psihiatriei în special? În ce lume trăim dacă trebuie să ne bazăm pe îngrijire și poate chiar pe medicamente pentru a ne crește doar copiii?

În unele state din America de Nord, mai mult de 10% dintre băieții de 10 ani iau zilnic un medicament stimulant, similar structural cu amfetamina, pentru a-și „vindeca” hiperactivitatea. În Franța, suntem încă departe de aceasta, dar nivelurile de prescripție ale celebrului Ritalin cresc în mod constant. Prin urmare, este necesar să ne întrebăm: ce validitate clinică și științifică pentru acest diagnostic de ADHD? Ce tratamente eficiente și când trebuie tratate? Și, mai presus de toate, ce cred pacienții înșiși?

Conform manualelor de psihiatrie a copiilor și adolescenților, această tulburare a fost descrisă pentru prima dată la sfârșitul secolelor XIX și XX. Am vorbit apoi de „impulsivitate bolnavă” sau „deficit de control moral”. Se crede că se datorează adăugării unei sume de factori, inclusiv unele genetice și altele de mediu, cum ar fi, de exemplu, prematuritatea sau fumatul în timpul sarcinii. În ceea ce privește mecanismul biologic al bolii, aceasta ar implica structuri cerebrale dopaminergice, în legătură cu una sau mai multe anomalii ale dezvoltării creierului: vorbim astfel de tulburare neuro-dezvoltare, dar acest nume este supus discuției.

Imaginați-vă că în viața voastră orice formă de așteptare este de neconceput: tăierea sistematică a podelei, imposibilitatea de a rămâne așezat în clasă sau la masă, pierzând totul și uitând în mod constant.

Tratamentele medicamentoase sunt în mare parte stimulente. Eficacitatea lor pe termen scurt asupra simptomelor este incontestabilă, dar se știe puțin pe termen lung. Efectele lor secundare sunt bine enumerate, frecvente, cum ar fi greață, dureri de cap, pierderea poftei de mâncare, dificultăți de somn sau mai rar (ticuri, efecte paradoxale, abuz, tulburări cardiovasculare, rupere în curba de creștere). Îngrijirea non-farmacologică există, fie individual, prin terapie comportamentală și cognitivă (TCC), fie parentală, în cadrul grupurilor de părinți.

Pentru acești tineri, totul trebuie să meargă întotdeauna foarte repede, ceea ce, în forme moderate, poate avea avantaje. Dinamic, creativ, spontan, entuziast, lideri, rezilienți, îndrăgostiți, în largul lor în situații de criză: atâtea calități care pot produce personalități colorate și carismatice. Dar, în extrem, devine repede de neviat. Imaginați-vă că în viața voastră orice formă de așteptare este de neconceput: tăierea sistematică a podelei, imposibilitatea de a rămâne așezat în clasă sau la masă, pierzând totul și uitând în mod constant, traversând drumul fără să gândiți, nu ascultați niciodată pe ceilalți, în special pe adulți, fiind în imposibilitatea de a participa la un joc de societate, deoarece este plictisitor, pronunță insulte, urâciune, orice îți trece prin minte ... Vei fi repede urât de toată lumea, inclusiv de tine, cu riscul să te marginalizezi și să cazi în consumul de substanțe, delincvență, etc.

Părinții vin, spun ei, „Copilul meu este hiperactiv”, dar este doar asta? Ce reflectă aceste revărsări motorii ?

ADHD este încă slab conceptualizat, după cum demonstrează problemele asociate relevate de studiile epidemiologice. Unii pacienți au forme pure, pentru care cursul acțiunii este destul de simplu. Dar este de cele mai multe ori dificil să dezlegăm simptomele comportamentale obiective ale traiectoriilor de viață chinuite și experiențelor emoționale deosebit de dureroase. Părinții vin, spun ei, „Copilul meu este hiperactiv”, dar este doar asta? Ce reflectă aceste revărsări motorii? Desigur, biologia și statisticile permit furnizarea de răspunsuri liniștitoare, deoarece discursul este învățat și face posibilă propunerea de răspunsuri terapeutice logice. Dar este cu siguranță prea ușor să ne oprim aici ... ADHD este o ilustrare perfectă a uneia dintre dificultățile inerente practicii psihiatrice a copiilor. Unde trasezi linia dintre tratarea medicală a oricărui comportament în afara normei, care este asemănător cu o crimă împotriva umanității și tratarea a ceva din negarea oricărei normativități, cu riscul de a neglija subiecții cu suferință majoră? Pentru noi toți, cetățeni, să discutăm, împreună.