Belarus, o amenințare democratică și pentru sănătate pentru Europa

Alexander Lukashenko, 7 februarie. (ALEXANDER ZEMLIANICHENKO/Foto Alexander Zemlianichenko. AFP)

amenințare

Ultimul stat în care KGB este încă activ, țara dictatorului Alexander Lukashenko este, de asemenea, ultima care tratează pandemia de coronavirus ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Tribună. Rămâne o bombă cu ceas în Europa pe fondul pandemiei coronavirusului. Fără închiderea școlilor, restaurantelor, barurilor, cluburilor de noapte, a centrelor comerciale, a stadioanelor de fotbal, în ciuda graffitiilor care s-au răspândit pe zidurile țării și revendică același cuvânt: „închisoare”. Misiunea recentă a OMS nu a lăsat păcălit pe niciun expert. Oamenii de știință au vizitat într-adevăr un „sat Potemkin”, un spital bine echipat din capitală. Președintele Alexander Lukașenko nu și-a schimbat linia de negare, el care a declarat în direct la televizor, într-o ținută de hochei, că este o „epidemie sezonieră” și că „este mai bine să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. Punctul forte al acestui lider, la putere de douăzeci și șase de ani și candidat la o nouă „alegere” până pe 30 august, este că țara sa este uitată de radar. Ultima dictatură în Europa, unde pedeapsa cu moartea este încă aplicată. Ultima țară în care KGB este încă activ. Și, prin urmare, acum, ultimul care tratează pandemia de coronavirus ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ce credit poate fi acordat cifrei oficiale (la 15 aprilie) a 3.728 de persoane infectate și 36 de morți (dintr-o populație de 9,4 milioane de locuitori) într-un regim în care informațiile sunt, de asemenea, controlate și denunțătorii? La 31 martie, redactor-șef al revistei Ezhednevnik, Serghei Satsuk, a fost arestat pentru un articol de investigație privind corupția care afectează sistemul de sănătate. Eliberat sub presiunea societății civile, el s-a angajat să nu mai investigheze niciodată problema. În spitale, medicii și îngrijitorii nu au niciun cuvânt de spus la televizor. Lucrează nu numai într-o teribilă lipsă de mijloace, ci și în frică.

Această dublă criză, democratică și de sănătate, nu-i privește doar pe bieloruși. În Lituania, o țară de frontieră, premierul a spus că ar putea fi un „focar necontrolat” al bolii. Și această atenție amenință restul Europei, deoarece Belarus este țara numărul 1 pentru vizele Schengen: cetățenii săi călătoresc constant de la un capăt la altul al acestui spațiu, inclusiv între Minsk și Paris, într-un zbor de două treizeci care nu a fost suspendat în timpul crizei. Acest potențial focar nu este pe cale să se stingă. În rarele sale concesii acordate oamenilor, regimul a interzis accesul la muzee, biblioteci și case de bătrâni. Însă el menține parada militară a „Zilei Victoriei”, 9 mai, un capriciu al dictatorului care costă mai mult de 2 milioane de euro în fiecare an.

În vremuri de HIV, dependenții de droguri în închisoare

Într-adevăr, această tragedie nu este nouă și situația este cu atât mai îngrozitoare. Înainte de Covid-19, exista HIV. A fost acum treizeci de ani. Svetlogorsk, un oraș de provincie, devenise chiar epicentrul european al epidemiei în 1996. Oficial, 1.500 de locuitori au murit, sau 2% din populație. Potrivit ONG-urilor, proporția pacienților este acum de 10%. Fără un tratament adecvat, boli precum hepatita C au luat viața celor care au fost uitați. Cum a reacționat regimul Lukașenko (deja el) la SIDA? Aducând dependenții de droguri în închisoare, majoritatea dintre ei seropozitivi, în loc să-i trateze. Medicii obligați să ascundă cauza reală atunci când HIV a murit.

La acea vreme, SIDA și persoanele seropozitive nu existau pentru autoritățile din Belarus. Banii care ar fi făcut posibilă vindecarea au fost folosiți pentru a alimenta mașina regimului. Istoria se repetă treizeci de ani mai târziu. De data aceasta, consecințele sunt mai grave, având în vedere deficitul sistemului de sănătate, refuzul de detenție, informații părtinitoare. Belarus își lasă locuitorii să moară. Iar Europa este păcălită.