Cum și-a pierdut know-how-ul Lakshmi Mittal

CEO-ul ArcelorMittal, Lakshmi Mittal, la Londra, la 31 iulie 2012 (AFP)

Miliardarul indo-britanic este victima nebuniei sale pentru măreție și a crizei mondiale a oțelului.

ArcelorMittal este un colos greu presat. Dacă grupul este atât de inflexibil în ceea ce privește închiderea furnalelor din Florange (dar și cele din Liège, Belgia), acest lucru se datorează faptului că liderul mondial în siderurgie caută să câștige bani prin toate mijloacele. O consecință a crizei, dar și a nebuniei măreției miliardarului indo-britanic Lakshmi Mittal și a fiului său Aditya, care conduc grupul cu pumnul de fier.

Bani lichizi. Bulimic Lakshmi Mittal și-a construit grupul prin creșterea numărului de achiziții, mai întâi în țările emergente, apoi punând 25 de miliarde de euro pe masă pentru a pune mâna pe Arcelor european în 2006. Grupul era, la acea vreme, un bancomat. CEO-ul decide apoi să-și investească profiturile nu în siderurgia sa, ci să cumpere mine de fier. La fel ca Arcelor, Mittal a plătit aceste active la prețul aurului, când prețul minereului era cel mai mare. Rezultat: o datorie de 17 miliarde de euro.

De când siderurgia europeană a plonjat din nou în criză, ArcelorMittal s-a simțit sugrumat de această datorie gigantică, pe care se luptă din ce în ce mai mult să o ramburseze. Semn al preocupărilor piețelor, prețul acțiunilor a scăzut cu 80% în cinci ani. Agențiile Standard & Poor's (în august) și Moody's (începutul lunii noiembrie) au retrogradat datoria grupului la categoria speculativă („obligațiuni nedorite”), pe care directorul financiar, Aditya Mittal, a vrut să o evite cu orice preț. Mai ales că conturile au scăzut în roșu în trimestrul trei, cu pierderi de 545 milioane de euro.

Rezultat: ArcelorMittal a lansat un program de cedări și o restructurare drastică. Divizia de oțel plat Europa (de care depind majoritatea site-urilor franceze), pe care Aditya Mittal a preluat-o personal, este cea mai afectată. Și dintr-un motiv întemeiat: a pierdut 878 de milioane de euro în ultimele cincisprezece luni.

O parte din aceste pierderi poate fi explicată, din nou, prin strategia lui Mittal. Grupul pierde cota de piață în Europa. Experții îl acuză că investește mai puțin în inovație decât pe vremea lui Arcelor. Dar, de asemenea, manierele rele făcute clienților săi. Înainte de criză, „nu a ezitat să rupă contractele cu anumiți producători de automobile, să le transmită creșterea prețurilor”, explică un expert.

Supracapacități. Pentru Philippe Verbeke, de la CGT, „Mittal a ales în mod deliberat să-și reducă producția pentru a-și crește marjele”. „Acest comportament este normal în acest moment de criză. Când oferta este mai mare decât cererea, este responsabilitatea marilor jucători să nu lase prețurile să se prăbușească ”, răspunde Jean-Pierre Castel, de la firma specializată JPC Consulting.

Pentru că criza oțelului este foarte reală și vine deasupra unei situații fragile din punct de vedere structural. Producția europeană a scăzut cu aproape 20% timp de patru ani, iar prețurile de la 30 la 40%.

Ca rezultat, supracapacitatea este estimată la aproape 60 de milioane de tone de oțel pe an sau 20% din producția Vechiului Continent, potrivit Eurofer, lobby-ul din oțel. Astăzi, doar 14 dintre cele 25 de furnale europene ArcelorMittal sunt în funcțiune. Și el nu este singurul care suferă. Indian Tata Steel a anunțat la mijlocul lunii noiembrie 900 de reduceri de locuri de muncă în fabricile sale britanice, pe lângă cele 1.500 de plecări decise anul trecut (a se vedea mai jos). ThyssenKrupp german, la rândul său, a implementat măsuri parțiale de șomaj în cinci din siderurgia sa de peste Rin în această vară.

Și nu se vede nicio îmbunătățire. „Criza este structurală”, avertizează Jean-Pierre Castel. Mini-boom-ul anilor 2000 a fost într-adevăr condus de China. Cine și-a stimulat producția, pentru a deveni exportator de oțel. Iar piața europeană, cântărită de criza economică, se așteaptă să scadă cu 2,9% anul acesta și cu 0,2% anul viitor, potrivit Eurofer. Având în vedere situația economică, preluarea Florange este, prin urmare, un pariu riscant. Mai ales că furnalele din Lorena sunt mai puțin competitive decât cele situate în apropierea porturilor, cum ar fi Dunkerque sau Fos-sur-Mer.