Articol

3 Înființarea unei rezervații a biosferei în septembrie 1990, la doar câteva luni după căderea sistemului comunist din România, este un proces complex, care nu poate fi înțeles în afara contextului unei tranziții socio-economice profunde care trece prin societatea românească din începutul anilor 1990. Deși UNESCO a recunoscut [4] importanța ecologică a deltei în 1991, transformarea ei dintr-o „unitate de producție” într-un „ecosistem natural” nu are loc automat. Înființarea unei administrații specifice regiunii (ARBDD - Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării) constituie o provocare a creării instituționale a unui nou model de coordonare a actorilor și a acțiunilor acestora în raport cu - vederea mediului și a resurselor teritoriu. Schimbarea sistemului socio-economic (privatizarea și dezmembrarea centralei electrice, descentralizarea etc.) a fost însoțită treptat de o „tranziție ecologică”, prin introducerea politicilor de conservare. Această dublă tranziție prezintă aspecte contradictorii și conflictuale, dintre care le prezentăm doar pe cele două cele mai izbitoare: conform unei dimensiuni teritoriale și a unei dimensiuni instituționale.

4 Teritorializarea (Di Meo, 1991; Toamna, 2005; Deverre, 2004) a cărei rezervație a biosferei este purtătoare a reprezentat un proiect major de redefinire a relațiilor dintre actorii rezervației (ARBDD, satele rezervației și satele învecinate, investitori privați etc.) deoarece are un impact direct asupra definirii politicilor și implementării acestora. Avem în vedere două dimensiuni ale acestei teritorializări a rezervației Delta Dunării: una globală, corespunzătoare modelului organizațional al unei rezervații a biosferei, alta locală, corespunzătoare specificităților organizării socio-politice a regiunii. Aceste două logici contradictorii, care se suprapun în funcționarea unei rezervații, necesită un efort suplimentar de integrare: o logică de izolare a naturii de societate prin crearea de arii strict protejate și o integrare logică a naturii cu strategiile actorilor privind elementele naturii (resurse naturale, peisaje etc.).

5 Dimensiunea globală este întruchipată de modelul de organizare a unei rezerve în trei zone funcționale de protecție, o condiție sine qua non pentru recunoașterea unei rezervații a biosferei, conform criteriilor stabilite de UNESCO. Găsim astfel în delta Dunării, o zonă centrală formată din „arii strict protejate” (18 la număr), „zone tampon” și o zonă de tranziție sau „zone de activitate economică”. Delimitarea funcțională a zonelor de protecție s-a realizat ținând seama de importanța speciilor și ecosistemelor existente pe teritoriu, dar și de amprenta societății (prezența și gradul de intervenție umană). Prin urmare, este mobilizată o dimensiune spațială a naturii care distinge „mediul social” de „mediul natural”. Cu alte cuvinte, natura se găsește în teritorii în care societatea nu este. În plus față de această dimensiune spațială, există o dimensiune temporară: în cazul în care impactul uman a fost minim, rezerva va încerca să o mențină astfel, reglementând strict accesul.

8 Administrarea rezervației i se conferă rolul complex de a asigura introducerea unor măsuri de reglementare mai stricte pentru accesul la resursele naturale (în principal pești), dar și de a asigura continuitatea „activităților economice tradiționale”, inclusiv pescuitul este o figură emblematică, și chiar „Măsuri de protecție socială [9]” pentru locuitorii rezervei. În sistemul juridic, acest drept obișnuit este înscris ca „drept de preemțiune” specificând prioritatea acordată populației locale în practicarea pescuitului și drept la pescuitul în familie. Zonele de pescuit se schimbă în cadrul rezervației, în funcție de diferitele funcții care le-au fost atribuite la un moment dat de manageri și utilizatori. Impactul rezervei asupra zonelor de pescuit duce la o diversificare a zonelor în funcție de probleme și de actorii care intră în joc: zone definite de problema ecologică (zone de protecție integrală și zone tampon unde pescuitul este interzis), zone de producție (pescuit zone, poldere piscicole), zone sociale (pentru pescuit în familie), zone de agrement (pescuit amator).

9 La începutul anilor 1990, în contextul liberalizării activităților economice, în deltă, ca în toată societatea românească, am asistat la deschiderea către lume a unei întregi societăți cu aspirațiile sale de dezvoltare, drepturi și libertăți individuale. . Această logică are unele puncte de antagonism cu politicile de conservare a biodiversității, care necesită protejarea mediilor naturale împotriva utilizării excesive, prin impunerea de restricții privind accesul la resursele naturale. Dificultățile de integrare a acestor două logici sunt deosebit de vizibile în evoluția gestionării drepturilor de pescuit în rezervație.

11 În acest context, în ciuda scăderii constante a capturilor înregistrate din 1990 (ARBDD, 2000, 2006, 2007), pescuitul se dezvoltă ca un element central al noii organizări spațiale, economice și sociale a rezervației. Este redefinit, în noul context al rezervației, ca activitate economică locală „tradițională”, fiind în același timp recunoscut ca „mai puțin dăunător” pentru mediul natural decât agricultura și piscicultura, dacă regulamentul reglementează efortul de pescuit. Cu alte cuvinte, atunci când delta devine naturală, pescuitul trebuie să devină tradițional, pentru a facilita integrarea economiilor locale cu constrângeri ecologice în perimetrul rezervației. Motto-ul acțiunii rezervației: „Protejați natura, păstrați tradițiile!” „Ilustrează această viziune a activităților locale devenite tradiționale, pe care rezervația se angajează să le păstreze și să le garanteze ca parte integrantă a peisajului deltei și care sunt, prin urmare, un element central în patrimoniul regiunii.

12 Inconsistențele instituționale și instabilitatea cadrului politic și legislativ (politica în domeniul pescuitului a suferit modificări semnificative în mai multe rânduri: 1997, 2002, 2005, 2007, 2009, 2010) fac extrem de dificilă implementarea strategiilor pe termen lung. managerul și pentru pescari, pentru integrarea funcțiilor ecologice și sociale ale pescuitului. În cei 20 de ani de tranziție socio-ecologică, sistemul de gestionare a pescuitului a evoluat de la un sistem de acces gratuit bazat pe permise individuale de pescuit (între 1997 și 2005) la o formă de privatizare totală în timpul concesiunilor (între 2005 și 2007), până la final încercarea din 2008 a unui management mai participativ prin crearea asociațiilor de pescari. Cu toate acestea, acțiunea asociațiilor de pescari rămâne limitată de mecanismele structurale de acces la piețe și de procedurile și instrumentele de gestionare (permise și cote de pescuit) deconectate de realitățile locale, unde economia formală și informală sunt foarte strâns legate. Complexe și fac instrumentele de gestionare foarte incert.

13 În timp ce asistăm la o folclorizare a tradițiilor locale, în legătură cu dezvoltarea turistică a regiunii, îmbinarea prea ușoară între tradițional și ecologic nu răspunde la întrebări legate de definirea pescuitului artizanal în conformitate cu instrumentele de reglementare (în principal drepturile de pescuit). În evoluția reglementărilor, rezerva oscilează între un rol de definire a normelor ecologice (autorizațiile de mediu pentru activități economice, evaluarea și restaurarea celor mai bune arii naturale etc.) și un rol mai asertiv de reglementare a activităților economice (administratorul permiselor de pescuit și cote). La rândul lor, pescarii se află într-o poziție ambiguă, atât victime, cât și cauze ale degradării, sau chiar direct responsabili (prin asociații) de gestionarea și îmbunătățirea resurselor.

14 La începutul anilor 1990, rezerva a fost înființată mai mult ca o soluție de înlocuire pentru vechea structură administrativă a Centralei decât ca o structură pentru reconcilierea diferitelor interese ale actorilor locali prezenți pe aceste teritorii. Pentru a circumscrie activitățile economice de pe teritoriul său, rezerva introduce noi dihotomii teritoriale și instituționale (naturale/sociale și economice, publice/private, naționale/regionale/locale) care vor reformula relațiile de putere pe teritoriu și vor face posibilă transferul responsabilitatea statului pentru degradarea mediului față de activitățile economice locale, în special pescuitul. În consecință, la nivel local trebuie depuse eforturi de integrare a economiei și naturii, prin respectarea cerințelor ecologice. Separările teritoriale și instituționale dintre spațiul natural și spațiul social din rezervație sunt departe de a fi rezolvat situația comunităților situate pe teritoriul său.

15 Discursul renaturalizării resurselor și teritoriilor purtat de administratorii rezervei se confruntă cu poziția actorilor locali, pentru care resursele naturale sunt și resurse economice și sociale, susținând practicile și culturile locale. Spațiile naturale și instituționale produse de rezervă rămân problematice, deoarece se bazează în esență pe o dualitate între natural și social, ducând la o deteritorializare [12] a resurselor și teritoriilor, plasate acum în afara influenței societăților locale, care există totuși intim atașat. Reconstrucția unei legături între societățile locale și mediul lor necesită punerea la îndoială, la nivelul managerilor și al populațiilor, a conceptualizării dimensiunii naturale a deltei.