A democrației moderne

Scris de Joël Hautebert la 28 martie 2016 în Politică/Societate

Potrivit politicienilor în curs de desfășurare, democrația modernă ar fi panaceul, chiar dacă încercările de a o impune în multe regimuri din Orientul Mijlociu i-au adus în pragul prăpastiei. În Occident vedem că democrația nu se mai bazează pe o bază de virtuți, ci pe vicii susținute ca noile valori ale așa-numitelor regimuri democratice.

Dacă utilizarea „literalmente diluviană” (Frédéric Rouvillois [1]) a cuvântului „republican” enervează pe bună dreptate, lauda constantă a democrației este la fel de iritantă. Auzim chiar niște oameni bine intenționați care explică faptul că, în fața disfuncției actuale a instituțiilor politice, ar trebui revitalizate structurile democratice, ceea ce implică faptul că nu poartă nicio responsabilitate pentru dezintegrarea țării noastre. Desigur, este adevărat că istoria ne învață că toate regimurile politice sunt supuse corupției. În De Regno (cartea I, cap. IV), Sfântul Toma de Aquino consideră că tirania (înțeleasă în vechiul sens al guvernării rele a unuia) este cea mai rea dintre regimuri, deoarece este antiteza celor mai buni, monarhia. Această analiză oferă un motiv a priori celor care consideră că relele contemporane provin dintr-o corupție a regimului democratic, luând, de exemplu, forma unei concentrări de puteri în mâinile unei oligarhii.

Definirea democrației

Legi și morale

Forma de relație a regimului/virtuții este constantă, atât în gândirea antică, cât și în rândul autorilor medievali care au acceptat principiul legitimității guvernării unuia, a unei minorități, a numărului cel mai mare sau a unui amestec al celor trei. Totuși, așa cum a scris Philippe Bénéton, regimul „este caracteristica majoră a comunității ca atare (...) [care] își stabilește stilul de viață și orientarea sa morală” (5), ceea ce este în concordanță cu analiza. „dacă privim lăcomia din viața privată a oamenilor și nedreptatea în treburile lor publice, avem în mod clar dreptate spunând că legile, diferitele aspecte ale moralei și întregul regim sunt rele” (6).

Apoi, trebuie observat dacă există o corelație între, pe de o parte, o degradare regulată a legilor și obiceiurilor și, pe de altă parte, utilizarea unui anumit tip de regim politic. În 1979, Papa Ioan Paul al II-lea a declarat că „timpul nostru este fără îndoială cel în care omul a fost scris și vorbit cel mai mult, cel al umanismelor și al antropomorfismului. Și totuși este timpul (...) retragerii omului la niveluri nebănuite până acum, timpul valorilor umane călcate în picioare așa cum nu am făcut niciodată în trecut ”(7). Drumul parcurs de atunci nu ne permite să modificăm forța subiectului. În același timp, am asistat la victoria covârșitoare a modelului democratic occidental, înființat ca un standard suprem hegemonic de neegalat, pe care întreaga lume este invitată să îl aplice.

Acest fenomen nu este recent. Născută în contextul afirmației filosofice a autonomiei individului abstract, democrația modernă pare astfel a fi regimul politic cel mai potrivit proiectului de emancipare progresivă din orice ordine heteronomă, naturală și divină. Suveranitatea poporului este susținută de „valorile Republicii” care, în același timp, o limitează, deoarece voința poporului este luată în considerare numai în măsura în care merge în direcția „progresului”. înseamnă emancipare, după cum atestă condamnarea morală a „populismului”. Astfel, ca și în trecut, recunoașterea puterii majorității nu este suficientă pentru a defini regimul, deoarece acesta din urmă se bazează pe valori: virtuțile morale din trecut (ca pentru orice regim), respingerea acestor aceleași virtuți azi., înlocuit de vicii care au devenit virtuți. Această revoltă radicală interacționează inevitabil cu instituțiile politice în sine.

Departe de a trage concluzii pripite, să ne mulțumim să afirmăm că o analiză rezonabilă a regimului democratic actual nu poate ignora această observație istorică.

1. A fi (sau a nu fi) republican, p. 7, Deer, 240 p., 14 €.
2. Polibiu, Istorii, Cartea VI, 4.
3. Ibidem, Cartea VI, 47.
4. Ibidem, Cartea VI, 48.
5. Introducere în politică, p. 23, PUF, 1997, epuizat. Ed. 2010, 384 pag., 25,50 EUR.
6. Polibiu, Istorii, Cartea VI, 47.
7. Discurs Puebla, 28 ianuarie 1979.