Recordul foarte amestecat al lui Vladimir Putin în Ucraina și Siria

Postat pe 01/08/2016 11:01 a.m., actualizat 01/08/2016 11:01 a.m.

Pentru geopolitologul Jean-Sylvestre Mongrenier, deciziile luate de președintele rus nu îi conferă în niciun caz controlul asupra conflictului sirian, darămite orice conducere regională.

Președintele rus Vladimir Putin la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite din 28 septembrie 2015.

TIMOTHY A. CLARY

În noiembrie 2015, Forbes l-a plasat pe Putin, pentru al treilea an consecutiv, în fruntea clasamentului mondial al celor mai puternice personalități. Potrivit revistei americane, „Vladimir Poutine continuă să demonstreze că este unul dintre puținii oameni din lume care își permit să facă ceea ce vrea”. Și Forbes să-și justifice alegerea argumentând despre Donbass și Crimeea, angajamentul militar din Siria și nivelul de popularitate al președintelui rus în țara sa. Rapid pentru a confunda judecata de fapt și judecata de valoare, predicatorii lui Putin văd această clasificare „făcută în SUA” ca o formă de consacrare. Folosesc și abuzează de formule despre președintele rus, tabără ca un judoka remarcabil și un șah emerit, chiar și ca un nou țar. Dacă luați în considerare situația ucraineană și teatrul sirio-irakian, palmaresul lui Putin este mixt, iar perspectivele sunt incerte.

Ucraina rămâne liberă și suverană

Capturarea Crimeii și atașamentul său manu militari față de Rusia la 18 martie 2014 și izbucnirea în zilele care au urmat unui „război hibrid” în Donbass (estul Ucrainei), au fost prezentate de fanii lui Putin, ca o lovitură de cap. Fără îndoială, președintele rus și-a surprins omologii occidentali. Acolo unde aceștia din urmă credeau că se angajează într-o competiție strategică mai mult sau mai puțin încadrată de reguli de drept și cu intensitate limitată, Putin a recurs la arme și a încălcat granițele unui stat suveran, pe deplin recunoscut la nivel internațional. Odată ce Crimeea a fost anexată, el și-a propus să o transforme într-un bastion strategic sudic și o platformă pentru proiecția forțelor și puterii, în bazinul pontico-mediteranean și spre Orientul Mijlociu. Acest revizionism geopolitic în acțiune este plin de amenințări la adresa „unei Europe unice și libere”.

Rămâne faptul că Crimeea urma să fie punctul de plecare pentru destrămarea Ucrainei. Declanșat de trupele speciale rusești și milițiile complet echipate de Moscova, războiul de la Donbass trebuia să mute partea de est a Ucrainei spre Rusia. Nu a fost așa. În ciuda intervenției directe a trupelor ruse, în august 2014, doar o treime din Donbass a intrat sub controlul Moscovei și al așa-numitelor grupuri paramilitare „pro-ruse”. Bătăliile conduse de soldații ucraineni, constituirea unui front diplomatic occidental pentru a sprijini Kievul și punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, care au amplificat consecințele contra-șocului petrolier asupra economiei rusești, au zădărnicit proiectul „Novorossiya” ( „Noua Rusie”). Fără Ucraina, Rusia este mai puțin europeană și mai asiatică.

Acordurile de la Kiev (septembrie 2014-februarie 2015) îi permit lui Putin să economisească timp și să-și consolideze câștigurile, în timp ce pariază pe oboseala ucrainenilor, dar partea geopolitică nu s-a încheiat. Pe de o parte, Crimeea costă scump Rusia, în timp ce mana petro-dolarului se termină (butoiul este cel mai scăzut); pe de altă parte, ucrainenii, împărțiți mult timp cu privire la atitudinea care trebuie adoptată față de Rusia, se unesc și privesc spre Occident. De la 1 ianuarie 2016, Acordul de liber schimb și asociere cu Uniunea Europeană este în vigoare, iar Kievul își consolidează cooperarea politico-militară cu NATO. Ca represalii, Moscova își închide piața pentru produsele ucrainene și își suspendă livrările de energie, ceea ce accelerează și mai mult schimbarea geopolitică de la Kiev. Una peste alta, Putin a pierdut Ucraina, piatra de temelie a proiectului său al Uniunii Eurasiatice, care se presupune că va reuni „aproape în străinătate” (fosta URSS). Pentru a schimba valul, ar fi nevoie de un mare război sau de o prăbușire bruscă a statului ucrainean.

Incertitudini și amenințări în Orientul Mijlociu

Dacă vrem să credem propaganda, Putin ar fi angajat militar Rusia în Levant pentru a atenua indeterminarea și inadecvările coaliției americano-occidentale, flancată de state arabe sunnite, înființată pentru a lupta împotriva „statului islamic” ”. Câștigător al jihadismului din Cecenia, președintele rus ar fi în cea mai bună poziție pentru a pune capăt acestui așa-numit califat, fără scrupule și distincții inutile între diferitele grupări rebele. De fapt, nu cunoaștem determinanții finali ai deciziei luate de Putin. Blocat în ambițiile sale din Ucraina, a vrut el să deschidă un front periferic într-un nou război rece care se va extinde acum în Orientul Mijlociu? Unii explică faptul că Putin, prost sfătuit în Ucraina, va încerca să încheie o alianță cu Occidentul, conducând o luptă comună împotriva jihadismului. Alții consideră că este o intenție de a împărți Occidentul, de a obține concesii în Ucraina și de a ridica sancțiunile.

Trimiterea unei forțe expediționare în Siria de Nord-Vest, protecția acordată lui Bashar Al-Assad și alianța întărită cu regimul din Damasc dezvăluie obiective mai limitate decât cele propuse de propagandă. Eforturile depuse de vara trecută de Putin, în urma summiturilor BRICS și Organizației de Cooperare din Shanghai (Ufa, 8-10 iulie 2015), nu au condus nici la înființarea unei coaliții regionale în jurul Rusiei, nici la o aparență de tranziție politică., cu reprezentanți ai „opoziției civile” aleși de Moscova. În acest sens, angajamentul militar pedepsește eșecul diplomației; Assad și regimul din Damasc sunt singurii garanți politici ai intereselor rusești. În ciuda insistenței asupra Statului Islamic, obiectivele politico-strategice ale Rusiei sunt delimitate cu atenție: sanctuarul Tartus și Latakia, păstrarea „redutei alawite” și eliberarea axei Alep-Damasc.

Cu siguranță, Moscova este dedicată Levantului în alianță cu regimul iranian, înconjurat de Hezbollah, o organizație clasificată ca teroristă în Europa și Statele Unite. Dacă angajamentul militar rus ar fi putut stimula diplomația americană - apelurile lui Kerry amintesc de diplomația de transfer a lui Kissinger - deciziile luate de Putin nu îi conferă în niciun caz controlul conflictului, cu atât mai puțin orice conducere regională. În această suprapunere a războaielor regionale, pe fondul rivalităților geopolitice iraniano-saudite, alianța strânsă încheiată între Rusia și Iran, cu Damasc ca pivot, are aspectul unui front ruso-șiit. În schimb, el a încurajat regruparea diferitelor mișcări rebele sunnite, sub conducerea Arabiei Saudite, și formarea unei coaliții diplomatice sunnite. Întreruperea relațiilor diplomatice dintre Riad și Teheran este încă un pas către un mare conflict sectar între șiiți și sunniți, de care Putin ar trebui să fie îngrijorat. Va trebui să fie atent să nu se lase „aspirat” în teatrul de operații.

Două fronturi care te lasă îndoielnic

Prin urmare, examinarea celor două fronturi pe care este angajată Rusia lasă observatorul sceptic. Blocarea politică a Rusiei și impunerea unei „verticale de putere” îi oferă lui Putin o mare marjă de acțiune. În plus, acest neo-gebist stăpânește codul mental al compatrioților săi, iar „formula sa politică” - brutalitatea manierelor, nostalgia sovietică și cultul derjava (puterea pentru putere) - explică sondajele de popularitate. Toate acestea justifică clasificarea Forbes, care nu este în niciun caz un brevet de virtute civică și măreție sufletească, sau chiar de eficiență. În multe privințe, politica externă a lui Putin se dovedește a fi slabă.

Dorința de a face forța brută să prevaleze asupra influenței pe termen lung și de a reconstitui un URSS „cu aspect nou”, înspăimântă chiar și Kazahstanul și Belarusul. Statele Unite au renunțat la „resetare”, țările europene cele mai potrivite pentru Moscova au implementat sancțiuni, iar NATO este reambalat pentru a face față amenințării rusești. În ceea ce privește axa sino-rusă, aceasta este retorică. În cele din urmă, în momentul prețurilor ridicate ale petrolului, Putin a cedat principiului plăcerii și a consolidat controlul statului: acest amestec de capitalism de stat și național-bolșevism împiedică reînnoirea modelului de putere. Îmi vine în minte o întrebare: Dmitri Medvedev n-ar fi făcut-o mai bine?

De Jean-Sylvestre Mongrenier, Cercetător asociat la Institutul Thomas More