Articol

5 Bazându-ne în special pe interviurile efectuate cu oficiali ai organizațiilor pentru drepturile omului implicate în afacerea Habré și pe arhivele HRW și FIDH, care au coordonat acțiunea în justiție împotriva fostului dictator, vom detalia mai întâi estomparea categoriilor politice produse în Ciad prin experiența violenței colective, înainte de a propune o definiție sociologică minimă a justiției de tranziție ca test juridic al calificării politice. În al doilea rând, vom analiza conflictele politice dintre guvern și ONG-uri [8] în ceea ce privește gradul de răspundere penală. În cele din urmă, vom vedea că internaționalizarea justiției de tranziție și implicarea ONG-urilor au făcut posibilă apropierea elitei din Ciad, ceea ce părea practic imposibil când jocul a rămas limitat la nivel național.

11 Când Idriss Déby a venit la putere în 1990, s-a prezentat imediat ca un promotor al democrației. Controlul mass-media este considerabil relaxat și libertatea de asociere recunoscută, ceea ce permite formarea ONG-urilor. Cu toate acestea, în calitate de fost șef de cabinet al lui Hissène Habré, el nu are statutul de „promotor al democrației” - și legitimitatea corespunzătoare. El pare a fi un reprezentant al vechiului regim, un „susținător al statu quo-ului”. Singura legitimitate de care se poate folosi este cea a unei „victime”, deci aceasta este cartea pe care o joacă încercând să-i convingă pe chadieni de convertirea sa la principiile democrației și statului de drept. Crearea unei comisii de anchetă cu privire la crimele comise de predecesorul său, la doar câteva săptămâni după ce Idriss Déby a intrat în N'Djaména, și publicarea rezultatelor muncii sale în mai 1992 [13] de către Ministerul Justiției, sunt tentative a trece de la statutul de „deținere a status quo-ului” la cel de „promotor al democrației” prin alunecarea de la statutul de „călău” la cel de „victimă”.

14 În plus, însușirea de către clanul Deby a statutului de „promotor al democrației” prin minimizarea responsabilității penale are avantajul retrogradării ONG-urilor, care aspiră și la acest statut, în categoria „extremiștilor radicali” dispuși să arunca țara în haos formulând o cerere de justiție care este practic imposibil de satisfăcut. La care se adaugă, în partea de nord, denunțarea frecventă a prejudecății lor, argument invocat pentru a nu-i investi:

16 În general, ONG-urile sunt acuzate că susțin antagonismul Nord-Sud prin intervențiile lor în presă și rapoartele pe care le trimit agențiilor de dezvoltare. Nordicii îi învinovățesc pentru viziunea lor peiorativă despre islam și societățile musulmane, identificarea lor cu „Occidentul” și respingerea dialectului arab. Ei le dau voința de a demonta Ciadul, sub masca federalismului, chiar dacă dezvoltarea exclusivă a Sudului de către fostul colonizator francez a făcut din această regiune cea mai prosperă din țară. În cele din urmă, se tem că creșterea puterii ONG-urilor va favoriza întoarcerea unui regim sudic autoritar similar cu cel din Tombalbaye împotriva căruia a fost inițial format Frolinat. Formularea acestor nemulțumiri, reale sau imaginare, susține astfel poziția clanului Déby.

17 Potrivit organizațiilor pentru drepturile omului, dimpotrivă, promisiunile lui Deby de democratizare sunt doar un paravan de fum care vizează ascunderea unui management etno-naționalist al țării care nu a fost niciodată pus la îndoială. Rapoartele lor evidențiază în special omniprezența discriminării în angajarea exercitată de guvernul nordic împotriva grupurilor etnice care nu se numără printre susținătorii săi, stimulentele adresate crescătorilor din nord pentru a da afară fermierii din sud de pe pământul lor, precum și abuzurile neîncetat care au loc în contextul războiului anti-gherilă. În această perspectivă, reținerea crimelor lui Hissène Habré prin prisma victimizării colective, departe de a fi preludiul unei reconcilieri naționale care ar servi drept fundament al democrației nașterii, poate fi analizată mai ales ca una dintre condițiile pentru menținerea coeziunii grupului în fața inamicului sudic, care rămâne perceput ca atare. Împărțirea nordicilor prin deosebirea victimelor pure de cele care erau și călăi ar merge direct împotriva patronajului etnic care rămâne principalul mod de guvernare:

19 Pe baza loialității etnice, puterea lui Déby nu va rezista procedurilor legale care ar putea rupe aceste legături comunitare, care, dimpotrivă, întăresc însușirea colectivă a categoriei victimei. Din punctul de vedere al ONG-urilor, refuzul „sortării” în tabăra nordică relevă astfel că granița simbolică dintre nordici și sudici rămâne mai evidentă decât cea dintre reprezentanții și opozanții vechiului regim, ceea ce denunță caracterul fictiv al proclamarea democratizării. În măsura în care etnationalismul pe care îl întruchipează este la fel de viguros ca cel al predecesorului său, Idriss Déby poate fi asimilat doar unei „dețineri a status quo-ului”, în timp ce ONG-urile, care se străduiesc să promoveze cetățenia independentă de fidelitățile etnice, ar merita singur statutul de adevărați „promotori ai democrației”.

Totuși, problema este că, deși asociațiile pentru drepturile omului sunt teoretic deschise tuturor, compoziția lor etnică rămâne în principal sudică:

29 Făcând posibilă în mod material renașterea AVCRP, HRW și FIDH, care au închiriat în special o sală de operații și au cumpărat echipamente IT pentru asociație, au promovat într-adevăr formarea unei platforme de cooperare între guvern și ONG-uri. Astfel, internaționalizarea justiției de tranziție a contribuit în cele din urmă la orientarea tranziției politice către un proces de „Transplant”.

31 Desigur, acest compromis informal, care echivalează cu văruirea foștilor călăi Zaghawa în schimbul sprijinului guvernului pentru organizarea procesului, nu este unanim. Atâta timp cât AVCRP supraviețuiește doar prin sprijin logistic și financiar internațional, mai degrabă decât prin forța proprie, nu putem decât să ne îndoim de viitorul acestui compromis. Pe de o parte, implicarea ONG-urilor, care repede denunță coluziunile dintre AVCRP și guvern, poate părea insuficientă pentru a face credibilă apropierea dorită de ONG-uri. Pe de altă parte, încercările guvernului de a controla strategia judiciară, care a descurajat în mod sistematic căutările de victime din sudul țării, susceptibile să îl implice pe Idriss Deby, arată că sprijinul puterii politice rămâne condiționat de marginalizarea sudicilor:

33 În cele din urmă, slăbiciunea acestei noi orientări a justiției de tranziție apare și mai evidentă dacă subliniem că această strategie de apropiere între elitele din Ciad este, de asemenea, un subiect de controversă între FIDH și HRW. Într-adevăr, organizația franceză, angajată în Ciad în alte lupte decât afacerea Habré, este mai puțin înclinată să facă concesii guvernului din Ciad decât HRW. Dacă internaționalizarea justiției tranzitorii a avut efectul de a debloca situația, dezvoltarea acesteia rămâne limitată în limite destul de înguste.