Jurnalul instituțiilor de putere din societățile post-sovietice

Jean Lopez, Berlin - Les Offensives Géantes de l'Armée Rouge Vistula-Oder-Elbe [Berlin - Ofensiva uriașă a armatei roșii Vistula-Oder-Elba], Paris, Economica, 2009, 642 de pagini

jean

Termeni index

Cuvinte cheie:

Țări:

Domenii de cercetare:

Text complet

1 Opera lui Jean Lopez este cu siguranță cea mai apropiată, dacă este posibil, de o lucrare definitivă asupra ofensivelor Armatei Roșii care a pus capăt celui de-al doilea război mondial. Nu numai că descrie luptele, dar acordă importanță, care trebuie subliniată și observată, doctrinelor implicate, contextului politic particular și, în cele din urmă, fenomenului de „violență” specială din cadrul conflictului. Din acest punct de vedere, această carte își propune să ofere o viziune globală asupra practicii războiului în URSS și în Germania nazistă în ultimele luni ale conflictului.

2 În multe privințe, această carte își respectă ambițiile. Într-un volum care cu siguranță nu este subțire, dar care nu pare excesiv din punctul de vedere al lărgimii subiectului, oferă cititorului o sumă foarte solidă din literatura deja existentă.

3 Această carte face dreptate unei vechi afirmații care persistă în literatură, aceea a unei armate germane extraordinar de eficiente și eficiente, care ar fi fost învinsă doar, în cele din urmă, doar copleșită de masa Armatei Roșii. O parte importantă a cărții este dedicată dezacordării acestui mit, precum și explicării căilor divergente ale artei militare germane și sovietice. Nu că această carte este un panegiric pentru gloria URSS. Mai simplu, el explică cum, într-un proces darwinian de violență extremă, Armata Roșie a fost reconstituită după teribilele înfrângeri din 1941 și cum a progresat atât în ​​aplicarea doctrinei sale, cât și în conținutul acestei ultime în timp ce armata germană se afla în declin constant, nu numai digital și tehnic, ci și intelectual. Pasajele în care autorul arată nivelul de ignoranță și dispreț al majorității ofițerilor germani față de inamicul lor sunt indicative ale patologiilor sistemice ale sistemului nazist.

4 Descrierea luptei, indiferent dacă este la nivel „operațional” sau tactic, este foarte adesea izbitoare. Folosind pe larg o literatură bogată și importantă în germană și engleză, autorul ne face să simțim amploarea dar și groaza acestor lupte. Arată caracterul implacabil, ieftin și feroce.

5 Dar cartea nu se mulțumește să fie o istorie militară, oricât de bogată ar fi, a acestor bătălii. Arată clar că contextul lor se încadrează în cel al sfârșitului războiului. De ambele părți, există mai puține iluzii cu privire la cursul conflictului, cu excepția evidentă a lui Hitler și a minionilor săi. Istoria politică se afirmă apoi ca un punct necesar pentru înțelegerea evenimentelor. Ceea ce autorul numește „planul Speer-Gudérian” nu este mai puțin despre eliminarea unei părți a forțelor germane din forțele sovietice. Pentru cei doi promotori ai acestui „plan” este clar că Germania a pierdut războiul și este, nici mai mult, nici mai puțin, pentru a salva ceea ce poate fi salvat. Decalajul dintre această logică și cea a lui Hitler care continuă să viseze împotriva tuturor dovezilor unei continuări a conflictului în 1946 este destul de uimitor. Alegerea de a consolida apărarea Ungariei într-o încercare de a salva puțurile de petrol ale țării poate fi explicată doar prin credința în capacitatea Germaniei naziste de a dura prin „arme secrete”.

6 Dar în acest punct lipsește echivalentul pentru partea sovietică. Locul și rolul Germaniei în ceea ce Stalin, dar și o parte din conducerea partidului, își poate imagina ce va fi după război nu sunt dezvoltate cu adevărat. Prea adesea „caracterul” lui Stalin este atribuit ordinelor sau comportamentului care în realitate poate fi explicat prin apariția conflictelor din cadrul conducerii sovietice.

7 Acest lucru ne determină să reflectăm la sensul exact al tragediei de la Nemmersdorf, care va da o culoare deosebit de tragică înaintării trupelor sovietice. Este, ceea ce este posibil, o relaxare a „controlului trupelor” încurajate de Stalin să măgulească, de un „populism” care nu este lipsit de alte exemple, soldații de bază împotriva ofițerilor? Sau este o infracțiune calculată creați un zid de ură între ruși și germani, în vederea unei retrageri probabile a trupelor sovietice din Germania după victorie? ?

8 Știm astăzi, din arhive și mărturiile liderilor, că perioada postbelică și ceea ce s-a numit „războiul rece” nu au fost nicidecum fixate, nici măcar constituite în mintea liderilor. Au avut loc conflicte importante și se poate crede că au avut loc deja de la sfârșitul anului 1944. Există aici o parte care lipsește în cartea lui Jean Lopez și care împiedică această lucrare remarcabilă să fie opera supremă. că pretinde că este pe bună dreptate în multe puncte.

9 Aceasta se referă la slăbiciunea relativă a surselor sovietice și ruse care sunt utilizate. Această subțire se referă la extinderea referințelor în germană și engleză. Dar produce, poate chiar și fără să știe autorul, pivotul către o viziune, dacă nu chiar germană, cel puțin occidentală, pe care o denunță pe bună dreptate la alții. Astfel, opozițiile acerbe dintre Jukov și Konev nu sunt explicate (Jukov a salvat astfel viața viitorului său rival de două ori, ceea ce Konev nu i-a fost recunoscător). La fel, relația dintre generalii lui Stalin și Stalin însuși este afectată de o anumită simplitate.

10 Mai mult, dacă brutalitatea trupelor ruse este evidentă, trebuie amintit aici că orașul Berlin l-a făcut, în 1993, pe generalul Bagramian un cetățean de onoare al orașului pentru ceea ce acțiunea sa salvase câteva sute de mii de vieți civile. Prin urmare, ar fi indicat să aprofundăm relațiile dintre Stalin și membrii Biroului politic, dar și dintre Stalin și generalii săi, pentru a reconstitui complexitatea ciocnirilor din această perioadă esențială.

11 Dar aceste critici sunt relativ marginale, având în vedere calitatea generală a cărții, care este astăzi cea mai bună lucrare disponibilă pe această temă.