Nouailhac - Syndicat du livre: brațe puternice împotriva libertății presei

Această uniune, care are privilegii exorbitante, a ținut ostatică presa pariziană de 70 de ani. Cu impunitate deplină !

uniunea

Din nou, Syndicat du livre a interzis cotidianelor pariziene să apară marți, 3 martie. Încă o dată, acest mic grup doctrinar și corporatist dincolo de rațiune și-a impus legea în tipografiile pariziene, împiedicând publicarea de dimineață a cotidianelor. Eliberare, Ecourile, Parizianul, Le Figaro, Omenirea, Opinie, Crucea. Încă o dată, o libertate fundamentală a cetățenilor a fost călcată în picioare de către o „uniune” care are doar uniune ca nume, beneficiind de la eliberare de un privilegiu nemaiauzit din altă perioadă, acela al monopolului angajării, fără a ține cont de avantaje incredibile. busty.

În tipografiile pariziene, de fapt, nu managerii sunt cei care recrutează muncitori sau manageri, ci sindicatul, iar lucrătorii cărții și managerii lor lucrează mult mai puțin decât ceilalți - de la 24 la 32 de ore pe săptămână - și câștigă mult mai mult decât celelalte - de la 3.500 la 7.000 de euro net pe lună și cel puțin 5.000 de euro pe 14 luni pentru rotativiste. Aceștia din urmă, care formează aristocrația acestui proletariat aurit la margine, au opțiunea de a-și dubla salariile prin combinarea a două „servicii” teoretice de patru ore, în două tipografii diferite. Toți acești privilegiați au beneficiat în 2006 de douăsprezece săptămâni de concediu plătit - acest lucru trebuie să se fi înrăutățit de atunci - și, prin urmare, sunt în mare parte remunerate, minimum 14 luni pentru cel mult 9 luni de muncă efectivă. Un statut unic în lume, aproape comparabil cu cel al uniunii mafiote a anumitor tehnicieni de film și „intermitenți” de la Hollywood.

Emilien Amaury, singură împotriva tuturor

Acești „unioniști” parizieni, al căror monopol de angajare nu a fost niciodată pus la îndoială de guvernele succesive ale celei de-a cincea republici, în timp ce cel al docherilor a fost subminat, au particularitatea, pentru unii dintre ei. Au fost întotdeauna un vas de topire pentru comunisti Serviciul de securitate al partidului. Băieții duri, cei care oferă securitate în marile demonstrații. Nu marșează cu steaguri roșii sau semne roșii. Ei poartă nunchakus sau articulații de aramă, folosind, dacă este necesar, metodele bandelor urbane din New York în secolul al XIX-lea. Au o forță de lovitură atât de descurajantă încât țin în mâini, precum spărgătorul de nuci ține o nucă, viața și supraviețuirea majorității cotidianelor pariziene. Și încarcă scump armele lor atomice pe care un șef înmuiat nu a reușit niciodată să le smulgă.

Un singur șef de presă a încercat, în 1975: Émilien Amaury, proprietarul parizian care a distribuit apoi 750.000 de exemplare. Singur împotriva tuturor, împotriva Cartii și a celorlalți directori de ziare, el a vrut apoi să iasă din sistem tipărind ziarul său în provincii. Timp de săptămâni și luni, brațele mari ale sindicatului își vor tortura compania, folosind cele mai proaste metode ale scumpei, deturnând camioane de livrare, aruncând milioane de exemplare tipărite pe străzi și murdărindu-le, blocând atelierele și magazinele. Stocuri de hârtie, folosind forța și amenințări, pumni și bare de fier, fără opoziție din partea poliției sau a justiției, cu impunitate. Valéry Giscard d'Estaing tocmai a venit la putere și preferă să lase conflictul să scape.

După un an și jumătate de război, familia Amaury s-a împăcat cu inamicul, vânzările ziarului lor scăzând sub 400.000 de exemplare. Nu va exista niciodată o altă încercare de a rupe strânsoarea în care cotidianele pariziene mor încet, mai ales că același Sindicat de Carte cântărește și el cu un pumn de fier asupra sistemului de distribuție al acestor zilnice. Un viciu de care nimeni nu poate scăpa.

Pensionare la 49 de ani !

Acest escroc de unire, care nu ezită să vorbească despre „șefi necinstiți” atunci când i se potrivește, este alcătuit dintr-o grămadă de nuci de cocos, trotskos și anarkos - de multe ori de la tată la fiu, atât de bine sunt locurile - și de oameni marginalizați brutali atât de multe beneficii încât este aproape de râs. Ziarul Lumea a povestit pe 25 ianuarie 2007 povestea unui corector profesional de carte CGT, Xavier Langlade, care s-a pensionat la 49 de ani. S-a alăturat Tineretului Comunist Revoluționar al lui Alain Krivine și Daniel Bensaïd de la crearea sa în 1966. Agitator profesionist în America Latină, apoi, ca Edwy Plenel, „jurnalist” în roșu, cotidianul LCR, a lucrat pentru editorul foarte marginal François Maspero înainte de a-și încheia „cariera” de corector la Figaro și beneficiați de un plan de plecare generos, finanțat în principal de contribuabil. Lăsat să trăiască în America Latină, a murit în Cuba, țara viselor sale himerice.

Am înțeles că, cu acest Sindicat de carte, avem de-a face cu o corporație de peste lege, care a șantajat presa cotidiană pariziană beneficiind de o clemență incredibilă din partea autorităților publice, și asta timp de 70 de ani. Interzicerea apariției presei este de aceeași natură cu arderea cărților religioase pe pieri în locuri publice sau distrugerea muzeelor, așa cum fac în prezent naziștiștii din Mosul. O libertate fundamentală a cetățeanului - dacă aceste cuvinte au încă un sens - este jefuită fără rușine de extremiști disperați să facă orice fără ca nimeni să mute un deget în birourile de aur ale palatelor noastre naționale. Dacă acest lucru este posibil în Franța astăzi este de neimaginat. Si totusi. știm cu toții că se poate întâmpla din nou mâine.