Scrisoare deschisă către Didier Burkhalter

Stimate ministru,

Sper că vă descurcați cel mai bine după ce a fost cu siguranță o săptămână intensă. Ce drum lung de la prima scrisoare deschisă pe care ți-am trimis-o în 2012, săptămâna în care ți-ai ocupat sferturile la FDFA. Nu vă faceți griji, această scrisoare nu vrea să facă un cerc complet. Nu este încă timpul să faceți bilanț sau să ne luăm la revedere, departe de asta, și veți înțelege repede că nu vreau să vă doresc o pensionare fericită și pașnică.

Dimpotrivă, acum este momentul acțiunii. Folosiți-vă ultimele luni pentru a face ceea ce a cerut politica europeană de atâția ani: pentru a crea transparență asupra stării relațiilor noastre cu UE. Aduceți rădăcina problemei la masă: o relație de dependență și o formă de aservire voluntară, al cărei nume nu o spune nimeni, fără a ignora nimic. Pe scurt, faceți propriul dvs. acest citat din Camus în La Peste: „Am înțeles că toată nefericirea oamenilor a fost că nu vorbeau un limbaj clar”.

De unde să începem această sarcină herculeană? Procesarea de către Consiliul Federal de vineri, 16 iunie, a directivei europene privind achiziționarea și deținerea de arme ne oferă un început bun. Această directivă va modifica regulile în vigoare în întregul spațiu Schengen și, în calitate de membru, Elveția trebuie să preia aceste modificări. Elveția are cu siguranță dreptul - „în principiu” - de a refuza implementarea unei astfel de evoluții în dreptul european. În cazul regimului Schengen, această decizie ar avea ca rezultat ca acordul să nu mai fie aplicabil în termen de 3 luni, cu excepția cazului în care Comitetul mixt (organism politic pentru soluționarea conflictelor format din reprezentanți ai ambelor părți) nu va adopta o altă poziție.

Prin urmare, Elveția are o opțiune foarte teoretică de a nu prelua ceea ce alții decid pentru aceasta. Iar retorica „metodei Coué” a Consiliului Federal nu schimbă acest lucru. În mesajul său din 2004 privind Bilateral II, autoritățile menționează că „Elveția își păstrează toată autonomia decizională: va decide în deplină independență dacă dorește sau nu să reia o nouă dezvoltare a acquis-ului Schengen și Dublin”. Consiliul Federal are grijă să nu precizeze în toată claritatea sa că Elveția nu are dreptul să participe la codecizie. Elveția are dreptul să fie informată, să fie consultată și să participe la dezvoltarea de noi standarde (formarea deciziilor). Ea nu poate participa la vot (luarea deciziilor). Și în faza comună, statele membre UE nu sunt obligate să ia în considerare opinia exprimată de Elveția. Această opinie poate rămâne astfel pur și simplu o scrisoare moartă. Directiva privind armele este în acest sens un exemplu de succes elvețian, fiind luate în considerare tradițiile legate de armele militare și practica de tragere.

Această „autonomie decizională” deplină despre care a vorbit Consiliul federal în 2004 poate fi citită minunat în cifrele pasivității elvețiene. De la intrarea în vigoare a Acordului Schengen, Elveția și-a adaptat legea în urma unei modificări a legislației europene de 189 de ori (statut din 17 aprilie 2017). Dintre aceste evoluții, 29 se referă la standarde a căror re-adoptare a necesitat aprobarea parlamentară. Cu toate acestea, „în principiu”, Elveția era liberă să nu reia aceste evoluții. Da, dar acum, Parlamentul a preferat să își joace rolul de casă de marcat. Decizie complet rezonabilă, chiar dacă oficialilor aleși federali nu le place să vorbească prea mult despre aceasta.

Deoarece Schengen este doar un exemplu printre o serie de practici organizate în jurul ideii absurde a unei „preluări autonome” a dreptului european. Elveția este pregătită să-și modifice propriile legi („recuperare”) într-un mod „gratuit” și „voluntar” („autonom”), totul pentru a evita consecințele dăunătoare (încetarea unui acord în cazul Schengen sau discriminarea accesului la Piața europeană). Această practică ciudată pentru o democrație atât de mândră nu ascunde echilibrul de putere care se desfășoară în fundal. Elveția este dependentă de UE: din punct de vedere economic, din punct de vedere al securității și din punct de vedere al gestionării comune a provocărilor comune, de exemplu provocările azilului. Această profundă dependență nu este metafizică sau ideologică. Este un tărâm al faptelor pe care nimeni nu le contestă, chiar dacă mulți actori politici încearcă să le ignore. Recunoașterea acestei profunde dependențe nu înseamnă negarea faptului că UE are, de asemenea, un interes în menținerea unor relații bune cu Elveția. Elveția este un partener economic important, iar UE nu omite niciodată să sublinieze valorile comune dintre cei doi parteneri.

În această situație de tăcere politică, visez să văd un ministru la fel de respectat pe măsură ce puneți aceste figuri de dependență în centrul dezbaterii publice. Ce răspuns dur pentru cei care denunță optimismul tău forțat și dau o mână de ajutor serioasă succesorului tău. Într-adevăr, dezbaterile viitoare privind acordul instituțional nu pot avea loc în această tăcere asurzitoare asupra stării actuale a relațiilor noastre cu UE. Această observație reflectă cele mai critice forțe politice: dezbaterea noastră națională nu va fi pașnică și durabilă dacă nu oferim condițiile de transparență și onestitate esențiale alegerilor cetățenilor. După ce a recunoscut această dependență și această înrobire voluntară, fiecare dintre taberele prezente va putea prezenta cel mai bun răspuns pe care îl are în mână pentru singura întrebare validă: cum poate Elveția să își promoveze propriile interese și să se alieze cu UE? apără interesele lor comune ?

Domnule Burkhalter, veți înțelege că, în loc de o frumoasă pensionare, vă doresc curaj pentru această frumoasă misiune de transparență.