„Bună dimineața Damasc”: Zori și amurg

În fiecare săptămână în „Bună dimineața Damasc” *, Jean-Pierre Duthion (@halona) vă povestește despre viața cotidiană uneori tragicomică a unei vieți expatriate în Siria sub bombe.

Ziua se desfășoară ca dimineața, fumăm narghileh pe terase, reinventăm partea noastră de lume, riscăm chiar să vorbim despre proiecte, imaginându-ne ce vom face când totul va reveni la normal. După o iarnă aspră, o siberiană rece, vremea bună a revenit mai repede decât ne așteptam, când nu ne așteptam, visăm o clipă că va fi la fel și pentru țară. Ar fi atât de puțin pentru ca armele să tacă, pentru ca dușmanii de astăzi, încă frați ieri, să înceapă din nou să vorbească între ei, pentru ca această zi departe de război, să înceapă din nou și din nou.

Același balet morbid

Este ora 21:00, beau un pahar de vodcă în fața televizorului, când brusc se aude o explozie imensă, ASL tocmai a detonat o mașină bombă lângă Place des Abbassides, un camion petrolier era din păcate în apropiere, tot orașul tocmai zdruncinat. La câteva minute de la explozie, a fost lansat un atac împotriva forțelor loialiste. În mai puțin de o clipă orașul se întoarce la haos. Ca de fiecare dată când telefonul meu nu încetează să sune, lunetistii sunt dispuși pe acoperișuri, unitățile armatei ajung din tot orașul în întăriri, gardienii de la punctele de control închid străzile pentru a nu lăsa pe nimeni să treacă. Același balet morbid, același proces de distrugere și moarte.

Numele fratelui meu apare pe iPhone-ul meu, este afară. Ridic, îl întreb unde este. Spre deosebire de mine, araba lui este aproximativă, tocmai și-a lăsat iubita, este singur în mașină, gardienii nu-l vor lăsa să treacă. Străzile sunt pustii, împușcături răsună în jurul lui. - Rămâi acolo unde ești, vin! Ies afară din casă, străzile nu mai sunt aprinse, împușcăturile și focurile de mortar punctează minutele în timp ce mă grăbesc spre fratele meu. Alerg fără suflare, pentru paznici, sunt o umbră care se mișcă în mijlocul nopții întunecate pe măsură ce luptele se aprind. Mi-au ordonat să mă opresc, de departe le spun în arabă că locuiesc la câteva străzi distanță. Îngrijorat, m-au lăsat să mă apropii, mă recunosc, mă întreabă ce fac afară. Fără suflare, arăt cu degetul spre fratele meu care încearcă să-i explice altui paznic supărat că locuiește pe strada de deasupra fără prea mult succes ...

El înțelege, le ordonă celorlalți să îndepărteze bariera, eu iau volanul, decolez la viteză maximă, luptele din jur luminează noaptea. Câteva minute mai târziu, m-am întors acasă, familia mea se află în adăpost, un adăpost derizoriu având în vedere daunele pe care o rachetă le produce unei clădiri, dar totuși adăpost. Sunetele luptelor au devenit mai puternice, telefonul a sunat în continuare, ne-am lăsat pașapoartele și câteva lucruri deoparte, în caz că trebuia să mergem. În această dimineață, aveam speranțe că lucrurile se vor schimba pe măsură ce eram la începutul unei noi zorii, în această seară în mijlocul ciocnirii armelor ca în fiecare noapte timp de doi ani, Siria se aruncă în întuneric. Reveniți la amurg ...