Camera inferioară sub a treia republică și a patra republică

O examinare a situației camerei inferioare - Camera Deputaților din Republica a III-a, Adunarea Națională din cadrul celei de-a Patra - dezvăluie evoluția sistemului parlamentar din Franța și oferă informații despre modul în care istoria acestor două republici ar fi putut influența redactarea Constituției din 1958.

Ultima modificare: 1 iulie 2020

Camera Deputaților din Republica a III-a

Instituții concepute cu o idee de echilibru

Sub a Treia Republică, inițial plasată pe o bază relativă egală cu Senatul și Președintele Republicii, Camera Deputaților se afirmă treptat ca fiind locul esențial al puterii.

Camera este aleasă pentru patru ani prin vot universal direct. Metoda de votare poate să fi variat ocazional, din 1919 până în 1928 un sistem majoritar amestecat cu proporțional, dar rămâne în principal bazat pe un prim trecut al postului în două runde.

A lui puteri, foarte extinse, sunt concurente cu cele, echivalente, ale Senatului. Cu el, ea votează legea - al cărei domeniu nu este limitat - după o navetă egalitară fără o procedură de conciliere, alege șeful statului și revizuiește legile constituționale.

Parlamentarii împărtășesc inițiativa legislativă cu președintele Republicii și pot propune noi cheltuieli, pot provoca și răsturna Guvernul. Din 1924, ei pot delega puterea legislativă Guvernului, în cadrul procedurii de decrete legi.

Camera poate fi dizolvată de președintele Republicii, după aprobarea Senatului, facultate folosită o singură dată, în 1877.

Sesiunea parlamentară poate fi închisă după cinci luni de către executiv.

legile constituționale din 1875 proiectase instituțiile din jurulidee de echilibru:

cvasi-egalitate între cele două camere în ceea ce privește puterea legislativă;
prerogative largi pentru președintele Republicii;
nicio mențiune a șefului guvernului în texte.

Rolul președintelui Consiliului plasează Camera Deputaților în centrul jocului instituțional

Cu toate acestea, incertitudinile din primii ani ai regimului au dus la, în 1879, odată cu apariția unui nou jucător puternic, președintele, în detrimentul șefului statului.

Președintele Consiliului, nereușind să se poată baza pe prerogative constituționale enumerate în mod specific, trebuie să le folosească pe cele atribuite Președintelui Republicii. Prin urmare, guvernează datorită sprijinului și sprijinului majorității sale parlamentare și, în special, al Camerei Deputaților.

Dormitor prin urmare apare ca principalul loc de exercitare a puterii: aici vine președintele Consiliului să-și caute investirea, prin negocierea compoziției Guvernului, precum și a programului acestuia, cu diferitele grupuri parlamentare.

Senat joacă un rol legislativ important, fie că este vorba de îmbogățirea sau blocarea procesului legislativ și își afirmă funcția de control al guvernului, chiar dacă nu poate fi dizolvat. El va răsturna nu mai puțin de zece guverne în toată a treia republică.

Regimul va fi marcat de faze ale mare instabilitate ministerială, un guvern care durează în medie nouă luni. Această precaritate puternică a ministerelor este legată, pe de o parte, de numărul mare de partide și grupuri parlamentare și, pe de altă parte, de ușurința cu care un guvern poate fi răsturnat, în special din cauza dispariției, în practica instituțională, a amenințarea dizolvării.

Adunarea Națională din a patra Republică

Dorința de a crea un regim parlamentar în jurul Adunării Naționale.

A patra Republică trage câteva lecții din regimul din 1875, prin instituționalizarea funcției de președinte al Consiliului, prin reducerea puterilor camerei superioare și a președintelui Republicii și prin transformarea Adunării Naționale în inima regimului.

Adunarea Națională este aleasă prin sufragiu universal direct, proporțional, ceea ce duce la o anumită fragmentare a partidelor și grupurilor. Puterile sale sunt foarte extinse: până în 1954, el a votat singur legea - al cărei domeniu de aplicare nu este limitat -, Consiliul Republicii (denumirea Senatului sub a patra Republică) mulțumindu-se să emită un aviz.

După 1954, Consiliul Republicii participă la adoptarea legii, dar în caz de dezacord, Adunarea își poate prevala voința. Singura pune sub semnul întrebării responsabilitatea Guvernului. Deputații pot propune, în afara cadrului bugetar, crearea de noi cheltuieli. Adunarea participă, împreună cu Consiliul Republicii, la constituirea puterii și la alegerea șefului statului. Guvernul îl poate dizolva, dar în condiții foarte restrictive (o singură dizolvare, în 1955).

. ceea ce duce rapid la situații de blocaj și instabilitate cronică

Cu toate acestea, regimul a arătat rapid inacțiune și prins în instabilitate ministerială cronică. Impactul combinat al sistemului de vot și prezența în Adunarea Națională a partidelor ostile regimului (comuniști, gauliști) reduc foarte mult posibilitățile coalițiilor majoritare, obligându-i pe președinții Consiliului la negocieri lungi, sub rezerva schimbărilor de opinie. o mână de deputați care pariază pe o schimbare de guvern.

În plus, absența presiunii din partea Guvernului în procedura legislativă (acesta nu stabilește ordinea de zi), interzicerea delegării puterii legislative, slăbiciunea celei de-a doua camere, care nu poate lua locul contra-puterii (în ciuda unei consolidări rolul său legislativ în 1954), imposibilitatea virtuală a utilizării dizolvării și sistemul de votare s-au dovedit a fi handicapuri decisive, ceea ce explică parțial ușurința cu care regimul s-a prăbușit în 1958.

O lecție pentru constituentul anului 1958

Aceste două experiențe inspiră profund componenta din 1958, care se străduiește să stabilească un sistem parlamentar raționalizat în care Guvernul dispune de instrumente puternice pentru a-și impune voința majorității Adunării Naționale: controlul agendei, vot blocat, regimul sesiunilor, proceduri speciale pentru anumite texte, angajarea responsabilității pentru toți sau parte dintr-un text, dizolvare. Domeniul legii este strict definit. Parlamentarii își pierd puterea de a propune cheltuieli suplimentare.

Atotputernicia adunărilor (Republica a III-a), apoi a Adunării Naționale unice (Republica a IV-a), succede unui regim în care executivul preia controlul asupra legislativului.