Ruşine

Hill (Teatrul Național), Paris

În perioada 03 noiembrie - 03 decembrie 2016
Durata: aproximativ 2h20

CONTEMPORAN

Africa de Sud

Spectacolul s-a încheiat din 03 decembrie 2016

Fotografii și videoclipuri

Ruşine

John Maxwell Coetzee

Jean-Pierre Baro

Jacques Allaire

Fargass Assanded

Pierre Baux

Simon Bellouard

Cecile Coustillac

Pauline Parigot

Sophie Richelieu

Mireille Roussel

Starea de rușine a civilizației occidentalee

Africa de Sud post-apartheid. David Lurie, în vârstă de 52 de ani, este un profesor alb, un afrikaner, care predă literatură romantică la Universitatea din Cape Town. De două ori divorțat, are o aventură cu Mélanie Isaacs, una dintre elevele sale. El este acuzat de ea de hărțuire sexuală și trebuie să răspundă pentru acțiunile sale în fața unei comisii de disciplină. Refuză să se apere.

Forțat să demisioneze, el părăsește orașul și își găsește refugiul alături de fiica sa, Lucy, care are grijă de câinii abandonați într-un fel de fermă, o fermă izolată din mediul rural. Într-o zi, sunt atacați de un grup de bărbați, Lucy fiind violată de unul dintre atacatorii ei. Ea decide să nu depună plângere. Apoi apare o prăpastie între fată și tatăl ei care nu înțelege decizia ei și rămâne neajutorată în fața durerii ei.

Cum să trăiești când rănile din trecut cântăresc atât de mult asupra istoriei colective și individuale? Anxietățile și temerile noastre în fața stării de rușine a civilizației occidentale sunt cele care Coetzee auscultează cu ironie înfricoșătoare. Jean-Pierre Baro dorește ca aceste întrebări să răsune prin adaptarea acestui roman major de la sfârșitul secolului al XX-lea pentru teatru.

„Se consideră creditori care vin să colecteze o datorie, un impozit. Ce drepturi aș putea locui aici fără să-mi plătesc datoria? »Lucy, în Disgrace

„În țările capitaliste, între exploatați și putere stau o multitudine de profesori morali, consilieri,„ dezorientatori ”. »Frantz Fanon, Damned of the Earth

De ce rușine ?

Această poveste m-a izbit și m-a supărat, m-a lăsat de parcă aș fi fost pierdut, dorința de a o adapta a fost imediată, iar evenimentele din ianuarie trecut [2015] au accelerat lucrurile. A adapta Disgrace înseamnă a accepta această tulburare, înseamnă a scufunda în complexitatea timpului nostru, a coborî în iadurile timpului nostru.

Într-un limbaj uscat și pietros, compus din monologuri și dialoguri de mare intensitate, Coetzee pune în scenă situații complexe și conflictuale, care sunt eminamente teatrale. Dezonorarea ne pune la îndoială viața în fața crizei valorilor și a declinului civilizației occidentale.

David Lurie este un om în pierdere într-o țară pe care nu o mai înțelege, o lume a cărei transformare nu a prevăzut-o, pe care a privit-o cu încăpățânare cu certitudinile viziunii sale învechite, o lume în care va arde. Cenușa acestei lumi este cea a regimului apartheidului, a stăpânirii unei aristocrații albe din Africa de Sud.

David Lurie este un om al timpului său, al timpului său, al generației sale, dar vremurile s-au schimbat. A trăit în timpul apartheidului, nici mai mult, nici mai puțin. Acceptând acest sistem, într-o formă de complicitate, știind foarte bine că ceva nu era în regulă. Că nu trăim cu impunitate pe spatele altora, a celor care au fost umiliți și pradați de zeci de ani, fără a plăti vreodată prețul. Iată căderea lui David Lurie care este urmărită, rușinea lui.

Prin această criză de valori, întruchipată în declinul moral și fizic al unui om, anxietățile și temerile noastre sunt cele care Coetzee auscultă cu ironie mușcătoare. Teama de a îmbătrâni singur, teama de vecinul său străin, teama de a-și pierde slujba, de prietenii săi, de a nu mai fi căutați. Refuzând orice formă de maniqueism, Coetzee pune întrebări care, fără a fi absolut asemănătoare, ecou teribil de istoria propriei noastre țări.

Cum să trăiești senin într-o țară, când rănile colonialismului și ale apartheidului rămân adânci, când greutatea trecutului cântărește asupra istoriei colective și individuale? Cum ne putem asuma responsabilitatea pentru istoria trecută și în ce măsură? Acestea sunt întrebările pe care vreau să le pun în scenă.

Odată cu sfârșitul apartheidului în Africa de Sud, negrii nu au devenit mai buni decât albii, valorile au fost răsturnate și s-au născut noi relații de putere. Aceasta este povestea omenirii. Reconcilierea nu poate fi decretată, pentru a fi împăcat trebuie mai întâi să fi fost iertat, iar pentru a obține această iertare trebuie să-ți recunoști greșelile.

Când conflictele violente izbucnesc peste tot și se succed cu o viteză atât de prodigioasă încât mass-media și politicienii nu mai pot urma, vorbirea presei este adesea redusă la o simplificare excesivă periculoasă. Această simplificare este doar o reflectare a neputinței noastre și a incapacității noastre de a privi pe deplin și de a face față istoriei țării noastre. Când folosesc excesiv sloganul ca barbarii sau civilizați, buni sau răi, libertatea de exprimare sau fanatismul pe tot parcursul zilei, rolul literaturii și al teatrului este de a-și asuma riscul de a explica inexplicabilul, de a încerca să redea lumii complexitatea sa, să facem lumină asupra vremurilor noastre întunecate scoțând la iveală emoții îngropate.