Este obezitatea o formă de dependență alimentară?

Desigur, obezitatea nu poate fi redusă la dependența de alimente, chiar dacă o face, la 10-15% dintre persoanele obeze care consumă excesiv de mult. Tulburarea alimentară excesivă, cum ar fi anorexia nervoasă sau bulimia, este recunoscută ca fiind o tulburare mentală de sine stătută de Manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor mentale (DSM) în ediția a 5-a, dar nu este cazul dependenței de alimente. Cu toate acestea, deși lipsesc dovezile pentru a califica alimentația excesivă ca o formă de dependență, conceptul rămâne de gândit, deoarece deschide o perspectivă complet nouă pentru noi tratamente și gestionarea obezității. Această reflecție tocmai a fost lansată de un neurolog de la Universitatea din Gothenburg la cel de-al 26-lea Colegiul European de Neuropsihofarmacologie (ECNP) din Barcelona.

Profesorul Suzanne Dickson, neurolog în cadrul Institutului de Neuroștiințe de la Universitatea din Gothenburg (Suedia), amintește de frecvența comportamentelor de supraalimentare „asemănătoare dependenței” la persoanele obeze și singura lor diferență majoră în comparație cu alte dependențe: consumul de alimente, spre deosebire de alcool, drogurile sau jocurile de noroc sunt necesare pentru supraviețuire.

Conform cifrelor sale, 10-15% dintre pacienții obezi prezintă aceste comportamente dependente până la punctul de a mânca în exces și a pierde controlul asupra mâncării lor. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă neapărat că aceste persoane sunt dependente. În plus, consumul excesiv afectează și persoanele cu greutate normală.

Puține dovezi științifice Sprijină sindromul de dependență clinică: Studiile de imagistică ale creierului de la pacienții obezi au arătat că anumite zone implicate în recompensă și dependență prezintă, la pacienții cu supraalimentare, un răspuns modificat la ambele imagini ale apetitului alimentar. Cu toate acestea, diferențele în răspunsurile creierului la imaginile alimentelor la persoanele subțiri și obeze sunt foarte inegale și nu pot, de la sine, să justifice conceptul clinic al dependenței de alimente. Principalele dovezi ale dependenței alimentare au fost obținute asupra animalelor și nu sunt neapărat transpozabile la oameni. Pentru a merita un diagnostic formal, dependența de alimente ar necesita o bază de date mai solidă care să demonstreze că anumite ingrediente alimentare au proprietăți de dependență identice cu cele ale substanțelor ilicite. Pe scurt, ideea că anumite alimente pot declanșa un proces de dependență la persoanele vulnerabile rămâne un subiect de dezbatere.

Recunoașterea „dependenței alimentare” ar permite să ofere o explicație rezonabilă pentru un comportament considerat astăzi ca fiind excesiv, dar fără a fi bolnav. Recunoașterea dependenței alimentare ca o boală reală, cu un diagnostic formal, ar face posibilă evitarea stigmatizării pacienților și ar oferi o „justificare” celor din jur și societății. În cele din urmă, ar putea schimba complet punctul de vedere al rolului creierului în dezvoltarea obezității și ar putea deschide calea pentru noi tratamente farmaceutice inspirate de cercetările din domeniul dependenței de droguri. Deci, conchide profesorul Dickson, ar fi perspective complet noi - de care avem nevoie - pentru a combate epidemia de obezitate.

Principalele concluzii din această reflecție asupra dependenței alimentare, rezultată din proiectul NeuroFAST, un program de cercetare finanțat de Europa și coordonat de Suzanne L Dickson, sunt următoarele:

Datele actuale nu susțin concluzia că o singură substanță alimentară printr-un mecanism neurobiologic specific (de exemplu, receptori cerebrali specifici sau căi neuronale specifice) poate explica supraalimentarea și dezvoltarea obezității.

La om, nu există dovezi că un anumit aliment, ingredient sau aditiv alimentar cauzează orice formă de dependență (în afară de cofeină).

Tulburarea alimentară excesivă este în mod clar distinctă de tulburările de consum de substanțe care duc la dependență prin mecanisme specifice, cum ar fi alcoolul, tutunul sau cocaina,

Dependența de alimente nu poate fi, astăzi, diagnosticată în conformitate cu o serie de criterii recunoscute la nivel medical sau psihologic,

Subgrupul de pacienți cu aceste comportamente de dependență alimentară reprezintă o proporție mare de persoane care suferă de obezitate,

· Și un comportament alimentar „asemănător cu dependența” poate fi, în cazuri rare, cauzat de mutații genetice care vor promova senzația de foame și vor reduce senzația de plenitudine.

Prin urmare, cercetările suplimentare la animale și oameni rămân necesare pentru a înțelege mai bine mecanismele implicate în dezvoltarea unui comportament alimentar asemănător dependenței și pentru a evalua relevanța acestuia în dezvoltarea obezității.

Sursă: Aviz consens NeuroFAST privind dependența de alimente (vizuale) și Colegiul European de Neuropsihofarmacologie prin Eurekalert (AAAS) „Dependența de alimente este un pas mai aproape de starea de diagnostic formală - sau nu?”

Accesați fișierul privind tulburările de comportament alimentar -Pentru a-l accesa, trebuie să fiți înregistrat și să vă identificați