Impozit pe recurs, regim juridic

Articolul 1635 bis P din Codul fiscal general a stabilit o datorie datorată de părți la organul de apel atunci când numirea unui avocat este obligatorie în fața instanței de apel, adică în cazul recursului în probleme contencioase sau grațioase în care reprezentarea este obligatorie.

De la Legea finanțelor din 24 decembrie 2014, acest drept a fost majorat, trecând de la 150,00 la 225,00 €.

Este plătit de către avocat care solicită în numele clientului său fie prin timbre mobile, fie prin mijloace electronice. A fost creat chiar un site dedicat pentru a obține o ștampilă care este apoi trimisă Curții prin RPVA și a cărei validitate este verificată de grefă.

Partea care primește asistență juridică completă sau parțială nu este răspunzătoare pentru acest impozit.

Venitul din această datorie trebuie alocat în mod normal fondului de compensare pentru profesia de avocați de la curțile de apel și va fi încasat până la 31 decembrie 2026.

Acest drept constituie un cost repetabil care trebuie să fie soluționat în cele din urmă de partea căreia îi vor reveni cheltuielile de apel, prin aplicarea articolelor 695 și 696 din Codul de procedură civilă.

Articolul 963 din Codul de procedură civilă specifică faptul că părțile care nu justifică plata taxei prevăzute în acest articol suportă fie inadmisibilitatea recursului, fie inadmisibilitatea apărării lor, după caz.

Părțile nu au calitatea de a ridica această inadmisibilitate, puterea fiind deținută doar de instanța care trebuie să o facă din oficiu.

Articolul 964 conferă în mod expres competența de a pronunța inadmisibilitatea recursului, primului președinte al Curții de Apel, președintelui camerei în care este distribuit cazul și, după caz, consilierului preliminar până la sfârșitul anchetei sau magistratului responsabil cu cercetarea cazul până la audierea programată pentru dezbateri și, în cele din urmă, formarea judecății.

Aceste diferite formațiuni pot domni fără dezbateri și pot decide, dacă este necesar, asupra cererilor bazate pe articolul 700 și pot acorda despăgubiri pentru costurile irecuperabile suportate de partea adversă.

În tăcerea textelor, inadmisibilitatea apărării nu poate fi pronunțată de o altă instanță decât cea sesizată cu fondul cauzei, consilierul preventiv nefiind competent în ceea ce privește dispozițiile restrictive ale articolului 914 din procedura de cod de recurs, permițându-i doar să se pronunțe asupra inadmisibilității concluziile cu privire la respectarea termenelor prevăzute la articolele 908-910 din același cod.

In ceea ce priveste remedii, textul prevede că decizia de inadmisibilitate poate fi revocată în funcție de trimiterea către judecătorul care a pronunțat hotărârea, în termen de 15 zile și în caz de eroare de către acesta din urmă, o nouă contestație în termen de 15 zile fiind apoi deschisă în cazul refuzului acestuia din urmă să-și reconsidere decizia eronată.

O decizie de inadmisibilitate pronunțată de consilierul preventiv sau de magistratul responsabil cu cercetarea cauzei poate fi încă depusă, în condițiile prevăzute de articolele 916 și 945, adică, în termen de două săptămâni care curge, de data aceasta, din pronunțarea sa. Dezbaterea va trebui să fie contradictorie, în funcție de acest eveniment, și să permită părții în cauză să se explice.

Atunci când emana de la primul președinte sau președintele camerei, decizia poate face obiectul unui recurs împotriva deciziilor instanței. Acest lucru ar trebui înțeles că înseamnă că numai recursul de casare poate fi introdus împotriva deciziei emise de acești înalți magistrați.

În timp ce textul prevede că judecătorul acceptă în mod automat excepția inadmisibilității, nu îl scutește de obligația sa de a respecta principiu contradictoriu în acest context.

În acest sens, a doua cameră civilă a Curții de Casație, în temeiul unei hotărâri pronunțate în ședința din 11 iulie 2013 (numărul recursului: 13-10184, publicat în buletin), a decis că articolele 62 au încălcat -5 și 16 din Codul de procedură civilă, instanța care s-a abținut de la colectarea observațiilor reclamantului cu privire la această excepție de inadmisibilitate ridicată din oficiu, pe motiv că a fost reprezentat la ședință de un avocat, „întrucât această circumstanță nu scutește judecătorul de respectând principiul contradicției. "

Astfel, depinde de judecător, înainte de decizia sa, să pună sub semnul întrebării sau chiar să pună sub semnul întrebării părții cu privire la lipsa justificării pentru plata impozitului.

Natura juridică a sancțiunii inadmisibilității recursului, calificată ca fiind sfârșitul inadmisibilității, permite, de asemenea, părții interesate să procedeze la o regularizare.

Articolul 126 din Codul de procedură civilă prevede că „În cazul în care este posibil ca situația care dă naștere inadmisibilității să fie rectificată, inadmisibilitatea va fi exclusă dacă cauza sa a dispărut atunci când judecătorul se pronunță. "

Cu toate acestea, această regularizare nu este posibilă în toate cazurile. Este posibil, în conformitate cu prevederile paragrafului doi al articolului 624, când părțile au fost convocate sau convocate să se prezinte la o ședință de fond.

A doua cameră civilă a Curții de Casație, în condițiile unei hotărâri pronunțate în ședința din 7 aprilie 2016 (numărul recursului: 15-16025, nepublicată în buletin) a sancționat astfel o decizie prezidențială prin care s-a declarat inadmisibilitatea unui recurs pentru lipsa justificării plății impozitului din moment ce recurentul, care fusese notificat cu privire la soluționarea cauzei la o ședință de fond în trimestrul următor, a beneficiat de „posibilitatea de a regulariza sfârșitul inadmisibilității până la pronunțarea instanței de apel”.

Se poate concepe un alt caz de regularizare: atunci când decizia de inadmisibilitate face obiectul unei sesizări și în cadrul acestei amânări înainte de pronunțarea unei hotărâri asupra acesteia.

Dar nu este posibil să se procedeze la o regularizare atunci când decizia a fost pronunțată de primul președinte sau președintele camerei.

Astfel, mecanismul instituit pentru a sancționa litigantul care nu plătește impozitul pe recurs pare a fi de o anumită complexitate.

Dincolo de aceasta, sancțiunea fiind uneori absolută, ar fi interesant ca CESDH să fie informat despre valabilitatea măsurii și dificultățile de a proceda la o regularizare a procedurii, care ar putea fi considerată excesivă în ceea ce privește articolul 13 din Convenția privind drepturile omului și necesitatea ca statul să asigure un remediu eficient.

Maître Alexis Devauchelle, avocat specializat în contestații