Articol

1 Faimoasa bătălie de la Gök-Tepe a fost un punct de cotitură în istoria Turkmenistanului, dar și, mai general, în cea a colonizării rusești din Asia Centrală. De asemenea, a schimbat fața „Marelui joc” prin accelerarea avansului armatelor țariste spre sud, ajutând astfel la conturarea frontierei care separă și astăzi Asia Centrală post-sovietică de Afganistan. Viitorul Turkmenistan este ultimul spațiu din Asia Centrală cucerit de Rusia, iar nomazii turcmeni ultimul care a rezistat avansului țarist. Pe lângă semnificația sa istorică, acest eveniment a devenit una dintre piesele centrale ale construcției naționale a Turkmenistanului independent, dezvăluind miturile care structurează identitatea turcomană contemporană.

3 Consecințele victoriei ruse au fost măsurate pe termen lung: după bătălie a fost înființată o primă tabără militară rusă, nu departe de armatele britanice instalate atunci în Iran, la poalele Kopet-Dag, care a dat naștere viitoarea capitală a țării, Ashgabat. Dar, de asemenea, după prima înfrângere rusă din 1879, guvernul de la Sankt Petersburg a adoptat definitiv avizul generalului MNAnnenkov, conform căruia trupele țariste trebuiau transportate pe calea ferată și a lansat construcția Transcaspianului, care leagă Portul caspic Krasnovodsk, cu capitala guvernării, Tașkent, în 1899. Bătălia a schimbat, așadar, fața Asiei Centrale, accelerând apariția modernității coloniale prin calea ferată, dar a lăsat și urme în amintirile colective rusești și turkmene: determinarea Luptătorii turcmeni, gata să moară în luptă, și-au pus amprenta în Rusia, alimentând o imaginație războinică cu care popoarele din Caucaz sunt asociate în mod tradițional, dar nu și populațiile din Asia Centrală.

4Din partea turkmenilor, eroii din Gök-Tepe au fost mereu sărbătoriți, dar în liniște, și au servit în mod repetat ca punct de reper atunci când vine vorba de a rezista dominației rusești

Sovietic. Astfel, la începutul anului 1918, opoziția la revoluția bolșevică a fost organizată la Așgabat în jurul unei uniuni turcești „anti-roșii” care reunea djadidii turci (reformatori), conservatorii musulmani și social-democrații. Rușii sub conducerea lui Oraz Serdar, fiul unuia dintre liderii turcmeni ai bătăliei de la Gök-Tepe, care își folosește aura familială pentru a aduna susținători cu diferite convingeri. În anii 1920, tema revoltelor naționale împotriva „șovinismului” marelui rus a permis unei prime istoriografii republicane turcmeni să exalte bătălia. Cu toate acestea, această oportunitate a fost de scurtă durată: din anii 1930, afirmarea supremației „fratelui mare rus” a șters locul acordat lui Gök-Tepe, lăsând istoriografia sovietică turcomană pentru a evoca caracterul burghez al revoltei și voința. serdarii (liderii militari) și beții turcmeni pentru a „asupri pe poporul mic”.

5 Odată cu căderea Uniunii Sovietice, Gök-Tepe a revenit puternic în discursul Turkmenistanului independent. Bătălia este acum comemorată pe 12 ianuarie ca un simbol al rezistenței turcmenilor la colonialismul rus. Încă din 1995, la inițiativa președintelui Saparmurat Niazov, în orașul Gök-Tepe a fost inaugurată cea mai mare moschee din țară: poate găzdui oficial până la 5.000 de practicanți, dar de fapt rămâne aproape goală în fiecare vineri. Îi poartă numele, Saparmurat Hajji și a devenit oficial obiectul unui „mic pelerinaj”. Locul bătăliei participă astfel la megalomania primului președinte al țării, care a căutat să remodeleze arhitectura și peisajele Turkmenistanului prin proiecte faraonice, al căror cost a redus în mare măsură bugetul de stat și a ipotecat parțial dezvoltarea țării. Dacă capitala este considerată materializarea personalității lui S. Niazov și a dezideratelor sale, orășelul Gök-Tepe este, de asemenea, martor al gigantismului proiectelor arhitecturale destinate provinciei.

8Gök-Tepe își găsește și, mai presus de toate, locul în retorica anti-rusă și antisovietică instituită de S. Niazov și care pare să se estompeze doar foarte încet odată cu președinția, înființată în februarie 2007, a lui Gurbangouly Berdymoukhammedov. În primii cincisprezece ani de independență, Turkmenistan s-a străduit să devină cea mai anti-țară rusă din Asia Centrală. Astfel, la Gök-Tepe a fost deschis un mare muzeu dedicat istoriei rezistenței turcmenilor la Rusia țaristă. O rescriere totală a istoriei a fost întreprinsă, încadrată și simbolizată de Roukhnama, o mare operă a președintelui Niazov, prezentată ca „a doua carte sfântă” după Coran: opera, care nu propune o ideologie politică în sens strict. termenul și nu este decât o colecție de elemente disparate împrumutate din Coran, scrierile comuniste și tradițiile epice locale, se crede că sintetizează cele mai bune din ceea ce cultura turcmenă a produs de milenii.

9 În toate documentele oficiale, colonizarea țaristă apare ca o lungă perioadă de înrobire care ar fi împiedicat Turkmenistanul să se îndrepte spre epoca sa de aur. Întreaga perioadă sovietică este prezentată într-o lumină similară: spre deosebire de Kârgâzstan, Tadjikistan și Kazahstan, Turkmenistan, la fel cum, într-o măsură mai mică, Uzbekistan, vede ambele regimuri, țariste și sovietice, o continuitate istorică cunoscută sub numele de colonial. În programele școlare din Turkmenistan, spațiul dedicat perioadelor contemporane este extrem de limitat: între bătălia de la Gök-Tepe și căderea Uniunii Sovietice, se studiază un singur eveniment istoric, al doilea război mondial și actele patriotice în meritul Turkmeni. Zeci de ani de integrare în Imperiul Țarist și Uniunea Sovietică nu trebuie nici măcar menționate: istoria turcomană pare să se încheie cu Gök-Tepe doar pentru a reapărea în 1991.

10 Astfel, acest eveniment istoric, cu siguranță unul important în istoria Turkmenistanului, pare a fi vectorul unei memorii colective pe care puterea politică încearcă să o promoveze. Cu toate acestea, absența oricărei cercetări sociologice în țară nu ne permite să evaluăm amploarea reală a acestui moment istoric în conștiința colectivă, ponderea acestuia în definirea identității naționale și în relația presupusă conflictuală cu Rusia. Memoria oficială, la rândul său, nu ascunde acordarea unui rol structurant acestui eveniment: bătălia de la Gök-Tepe simbolizează specificitatea turcmenilor față de alte popoare din Asia Centrală, superioritatea tekeilor față de celelalte clanuri, unitatea a țării cu diaspora instalată în țările vecine, naționalismul său etnic fervent, istoria sa oficială anti-rusă și anti

Sovietic. Această identitate națională, care este definită atât în termeni de victimizare, cât și de măreție, contrastează puternic cu marea precaritate în care a trăit majoritatea populației turkmeniste de aproape două decenii.