Embrionul și legea

1. Calificarea embrionului in vitro

Între ființă și lucru, embrionul neimplantat nu are aceeași calificare, adică același „nume” ca embrionul in utero. În principiu, o calificare corespunde unui „regim”, adică un set coerent de reguli, standarde.

Statutul embrionului in utero este guvernat de dispozițiile referitoare la avort, extinse ulterior, adică de principiul „respectului pentru ființa umană de la începutul vieții sale” (actualul articol 16 din Codul civil). Acest principiu, creat de la zero pentru a justifica libertatea femeii de a dispune de corpul ei după cele douăsprezece săptămâni ale perioadei de avort (Consiliul constituțional, 04 iulie 2001 - Decizia nr. 2001 -449 DC, IVG II), nu se aplică embrionul in vitro. Legiuitorul din 1994 a dorit acest lucru fără ca Consiliul Constituțional să vadă nicio obiecție, deoarece principiile demnității și primatului persoanei nu se aplică (Deciziile din 27 iulie 1994, nr. 94–343/344 DC, Bioéthique I și nr. 2013 -674 DC din 01 august 2013). Destinată nașterii, viața in utero se bucură de o protecție pe care viața in vitro nu o are sau nu o va avea niciodată. De asemenea, trebuie remarcat faptul că Consiliul Europei lasă statelor să protejeze sau nu copilul nenăscut (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 8 iulie 2004, Vo împotriva Franței).

De aceea, embrionul in vitro nu poate fi calificat ca ființă umană, deoarece nu beneficiază de protecția atașată embrionului in utero. Dacă calificarea urmează inseparabil regimul, embrionii in vitro ar intra sub o altă categorie, probabil cea a „ființelor neumane”, cea a „lucrurilor”.

Această lipsă de calificare explicită în dreptul intern și în dreptul Consiliului Europei, care nu perturbă fundamental practicile biomedicale, face cu atât mai surprinzătoare irupția Curții de Justiție a Uniunii Europene în dezbatere. Ea este, într-adevăr, cea care, de două ori, a ajuns să dea o definiție a ceea ce se înțelege prin „embrion”.

În hotărârea sa C-34/10 din 18 octombrie 2011, Oliver Brüstle/Greenpeace eV, a afirmat că o invenție nu poate fi brevetabilă atunci când implementarea procesului necesită, în mod preliminar, fie distrugerea embrionilor umani, fie utilizarea acestora ca materie primă, conceptul de „embrion uman” trebuie înțeles în general ca orice ovul uman încă din stadiul fertilizării sale, deoarece această fertilizare este probabil să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane. Ovulul uman neconservat, în care a fost implantat nucleul unei celule umane mature, și ovulul uman neconservat indus să se divizeze și să se dezvolte prin partenogeneză ar trebui, de asemenea, să fie denumit „embrion uman”.

Curtea consideră că o invenție nu poate fi brevetabilă atunci când punerea în aplicare a procesului necesită, cu titlu preliminar, fie distrugerea embrionilor umani, fie utilizarea acestora ca material de pornire. Brevetul este posibil numai atunci când invenția se referă la utilizarea în scopuri terapeutice sau diagnostice care se aplică embrionului uman și îi sunt utile (de exemplu pentru a corecta o malformație și a-i îmbunătăți șansele de viață).

A rămas problema invențiilor referitoare la utilizarea hESC obținute din liniile hESC deja stabilite și disponibile în biobănci. În hotărârea sa C-364/13, din 18 decembrie 2014, International Stem Cell Corporation, precizează că, pentru a fi calificat drept „embrion uman”, un ou uman nefertilizat trebuie să aibă în mod necesar capacitatea intrinsecă de a se transforma într-un fii om. Prin urmare, simplul fapt că o celulă ovulă umană activată prin partenogeneză începe un proces de dezvoltare nu este suficient pentru a o considera un „embrion uman”.

O definiție necesită o dietă.

2. Dieta embrionului in vitro

Cu toate acestea, elementele de protecție sunt încă instalate. Fundamentul lor stă atunci într-un alt element legislativ: integritatea speciei umane, ea însăși „afiliată” cu demnitatea persoanei. Embrionii in vitro sunt, de fapt, supuși unor standarde care nu îi protejează „pentru ei”, dar care depășesc aceștia prin faptul că îi consideră material uman; aceste standarde sunt de natură de sănătate, precum pentru a proteja comunitatea de manipulări genetice, clonare etc.

Aceasta începe cu producerea embrionului care poate urmări doar un scop reproductiv (art. L.2141-3 CSP) cu excluderea oricărui scop industrial sau comercial, fără a exclude importul, în special în scopuri de cercetare (art. L. 2141-9 CSP). Această protecție guvernează apoi utilizarea embrionului, în special embrionul supranumerar care poate face obiectul unei donații pentru a evita distrugerea acestuia (L. 2141-5 CSP).

Cu toate acestea, abandonul embrionului pare inevitabil atunci când unul dintre membrii cuplului angajați în procedurile AMP se retrage (CEDH, Gr. Ch., 10 aprilie 2007, Evans împotriva Regatului Unit și art. 2141-2 CSP). Moartea unuia dintre membrii cuplului, depunerea unei cereri de divorț sau separare legală sau încetarea comunității de viață, precum și revocarea scrisă a unui membru al familiei, împiedică inseminarea sau transferul embrionilor.

Cea mai evidentă rămâne lipsa de protecție concretă pentru fiecare embrion individual. Ideea unui embrion este protejată împotriva utilizărilor comerciale, dar fiecare embrion care nu este folosit pentru o sarcină este sortit distrugerii, mai ales după cercetări.

Legea din 7 iulie 2011 permite acum cuplurilor care nu mai au un proiect parental, pe lângă încheierea depozitării embrionilor, să le doneze pentru procreare sau pentru cercetare, dar și pentru a permite celulelor derivate să plece din acestea să intre într-o celulă pregătirea terapiei în scopuri exclusiv terapeutice.

Conservarea embrionului are astfel un sfârșit programat (după cinci ani), iar judecătorii consideră că pierderea unui embrion nu este compensată ca atare decât pentru a dovedi pierderea șansei de a fi părinte sau prejudiciul legat de dificultatea de a efectua o nouă procreare asistată medical (Curtea de Apel Administrativă din Douai, 6 decembrie 2005).

Cercetări privind embrionul, inițiate prin legea nr. 2013-715 din 6 august 2013 și decizia Consiliului constituțional nr. 2013-674 DC din 01 august 2013 (a se vedea și Decretul nr. 2015-155 din 11 februarie 2015 ) finalizează reducerea supravegherii de protecție. Conform articolului L. 2151-5 CSP "nu se poate efectua nici o cercetare asupra embrionului uman sau asupra celulelor stem embrionare fără autorizare". Obținerea acestei autorizații se bazează pe mai multe condiții: relevanța științifică a cercetării, includerea ei într-un scop medical, subsidiaritatea sa (această cercetare nu poate fi efectuată fără a recurge la acești embrioni sau la aceste celule stem embrionare), respectarea principiilor etice referitoare la la cercetarea embrionului (art. L. 2151-1 și articolele L. 1211-1 și următoarele CSP: interzicerea clonării în scopuri terapeutice sau de cercetare, a creării embrionilor transgenici sau himerici precum și a concepției embrionului sau utilizarea acestora în scopuri industriale. Embrionii asupra cărora s-au efectuat cercetări nu pot fi transferați în scop de gestație.

Dar cum protejează embrionul faptul că așteptăm un cuplu care „nu mai are planuri parentale”? Cum îi protejează limitarea la embrioni din AMP? Cum este „scopul medical” suficient pentru a justifica utilizarea a ceea ce CCNE numește „persoană potențială”? De fapt, legea limitează doar numărul embrionilor utilizați, nu îi protejează.

Acest lucru este dovedit de o decizie a Consiliului de Stat (CE, 23 decembrie 2014, ABM, nr. 360958), care atrage toate consecințele caracterului derogatoriu al cercetării, reamintind că depinde de cel care solicită autorizația de a să furnizeze, în sprijinul cererii sale, toate elementele capabile să demonstreze că cercetarea preconizată nu poate fi continuată printr-o metodă alternativă de eficacitate comparabilă. Acesta sancționează Agenția de Biomedicină care nu a reușit să evalueze, prin mijloacele sale, lipsa unei metode alternative de eficacitate comparabilă și, în consecință, necesitatea utilizării celulelor stem embrionare umane.

Acest embrion protector nu îi conferă mai puțin un „statut”.