periartrita umărului

Orice afecțiune caracterizată prin durere datorată inflamației țesuturilor din jurul articulației umărului.

Sinonim: periartrita scapulohumerală.

Periartrita umărului este cauzată de inflamația tendoanelor manșetei rotatorilor (mușchii responsabili de mișcările de rotație ale umărului, cel mai frecvent afectat fiind mușchiul supraspinatus), a bursei subacromiodeltoide (spațiul de alunecare între mușchiul deltoid și acromion, pe o mână și manșeta rotatorului, pe de altă parte) și/sau a capsulei articulației scapulohumerale (între scapula și humerus), aceste diverse daune putând fi izolate sau asociate. Este favorizat de factori congenitali (spațiu prea îngust între tendoanele manșetei și bolta osoasă subacromială, de exemplu) sau dobândit (utilizarea excesivă profesională sau sportivă a articulației umărului).

SIMPTOME ȘI DIAGNOSTIC

Pot fi mai mult sau mai puțin accentuate:

- durere la nivelul umărului, fără ca mișcările acestuia să fie limitate, din cauza tendinitei mușchiului supraspinos sau a mușchiului lung al bicepsului;

- dureri acute la nivelul umărului, cu limitarea totală a mișcărilor sale, legate de bursită (inflamația bursei);

- blocarea umărului, sau algodistrofia, datorită capsulitei adezive (retragerea și îngroșarea capsulei articulației umărului); în timpul acestei afecțiuni foarte dureroase, mișcările umărului sunt aproape imposibile (umăr înghețat);

- umăr pseudoparalitic, datorat unei rupturi de tendon, frecvent la sportivi; durerea este ușoară, dar subiectul este incapabil să miște umărul.

Examenul radiologic este normal, sau relevă prezența calcificărilor pe tendoanele manșetei sau a bursei subacromiodeltoide, semne de uzură osoasă din cauza frecării repetate sau a unui aspect decalcificat al osului etc. Poate fi suplimentat cu ultrasunete, imagistica prin rezonanță magnetică (I.R.M.) sau prin artrografie CT.

TRATAMENT

Se bazează, în funcție de caz, pe antiinflamatoare locale (unguent, infiltrații) și/sau generale, precum și pe fizioterapie. Dacă afecțiunea devine cronică, pot fi propuse diferite intervenții, inclusiv repararea chirurgicală a unui tendon rupt.

Vezi: sindromul manșetei rotatorilor.

Care se referă la vecinătatea unei articulații.

Structurile anatomice periarticulare sunt tendoanele mușchilor și anvelopele acestora, ligamentele, bursele (spațiile glisante periarticulare) și capsula articulară (țesutul fibros care înconjoară articulația).

Tunica exterioară care învăluie inima.

Inima este formată din trei tunici: pericardul, care este un fel de sac care învelește întreaga inimă, miocardul (mușchiul inimii), tunica cardiacă principală și endocardul, tunica cea mai interioară, direct în contact cu inima. sânge.

Pericardul este alcătuit din 2 structuri de natură diferită: pericardul seros, spre interior, și pericardul fibros, spre exterior. Pericardul seros în sine cuprinde 2 straturi adiacente: cu cât adera mai adânc la miocard, cu atât mai superficial este separat de precedent de o cavitate virtuală și aderă la pericardul fibros. Protejează și facilitează mișcările ritmice de contracție și relaxare a inimii.

PATOLOGIE

Pericardul seros poate fi locul inflamației (pericarditei) cauzând cel mai adesea apariția fluidului între cele două straturi ale acestuia. Mult mai rar poate apărea o îngroșare foarte semnificativă a întregului pericard, determinând formarea unei veritabile matrice care este adesea calcificată, împiedicând umplerea celor 2 ventriculi (pericardită cronică constrictivă).

Vezi: inimă, pericardită.

Îndepărtarea chirurgicală a pericardului.

O pericardectomie se face în pericardita cronică constrictivă, în care pericardul se îngroașă și înconjoară inima, împiedicându-l să se umple complet. Operația este completată de tratamentul cu antibiotice anti-tuberculoză. Pericardectomia este o procedură dificilă și hemoragică; nu se mai practică în zilele noastre din cauza eficienței tratamentelor medicamentoase ale pericarditei tuberculoase.

Inflamația pliantelor de pericard.

Majoritatea pericarditei sunt de origine infecțioasă. Cu toate acestea, unele pot indica o boală sistemică (boală a țesutului conjunctiv al diferitelor organe) sau uneori cancer. Există trei forme de pericardită: pericardită acută, pericardită sicca și pericardită cronică constrictivă.

Pericardită acută

Aceasta este o inflamație a pericardului seros care duce cel mai adesea la apariția fluidului între cele două straturi ale acestuia, în cavitatea virtuală care le separă.

Frecvent, nu se găsește nici o cauză. În pericardita benignă acută, se sugerează un mecanism imunologic. Cauzele cunoscute sunt infecția virală (revărsatul dintre cele două straturi este clar) sau microbian (revărsatul este apoi purulent), tuberculoza, cancerul sau febra reumatică.

Pericardita acută are ca rezultat dureri în piept care cresc la inspirație, asociate cu febră. La auscultație, putem auzi un zgomot deosebit, comparabil cu foșnetul unui țesut, punctat de sunete cardiace, numit fricțiune pericardică.

Examinările suplimentare care confirmă diagnosticul sunt electrocardiografia și ecografia cardiacă.

Cursul pericarditei benigne acute este întotdeauna favorabil fără tratament, dar recidivele sunt frecvente. Când lichidul închis în pericard este prea mare, până la punctul de comprimare a inimii și de îngreunare a revenirii venoase (tamponare), se efectuează puncții. Pericardita tuberculoasă, canceroasă, microbiană, reumatică și sistemică necesită tratament specific legat de boala în cauză.

Pericardita sicca

Este o inflamație a pericardului care are aceleași semne clinice ca pericardita acută, dar care nu este însoțită de nici un revărsat de lichid.

Urmează o pericardită benignă acută sau o pericardită virală. Auscultația poate dezvălui frecare pericardică, dar ultrasunetele nu prezintă nici o revărsare. Pericardita sicca este adesea doar etapa inițială a pericarditei acute cu revărsat.

Pericardita constrictivă cronică

Această inflamație a pericardului are ca rezultat o îngroșare foarte semnificativă a constituenților pericardului, creând o veritabilă gangă care închide inima și împiedică umplerea acesteia. Este o complicație rară a pericarditei tuberculoase acute, care se poate dezvolta în câteva luni sau câțiva ani.

Datorită naturii sale constrictive, această afectare este cauza semnelor clinice similare cu cele ale tamponadei: creșterea volumului ficatului, proeminența venelor jugulare, edemul membrelor inferioare. Radiografia toracică poate prezenta, de fiecare dată, o margine opacă corespunzătoare calcificării pericardului.

Tratamentul este chirurgical și constă într-o decorticare, o reală descuamare a pericardului (variantă a pericardectomiei), permițând inimii să fie eliberată din ganga constrictivă care o înconjoară. Rezultatele sunt de obicei excelente. Tratamentul antibiotic precoce al pericarditei tuberculoase a redus semnificativ frecvența pericarditei constrictive cronice.