Eugenie (Eugenia Maria de Montijo de Guzmán, contesa de Teba, cunoscută ca), (continuare)

Este împărăteasa influentă ?

Acțiunea împărătesei Eugenie a fost judecată cu severitate, atât de contemporanii ei, cât și de istorici. Ea a jucat un rol important în această „legendă neagră”, care a cântărit foarte mult asupra celui de-al Doilea Imperiu. Cu toate acestea, chiar dacă alegerile politice ale lui Eugenie par destul de nefericite, este puțin probabil ca ea să fi orientat într-adevăr politica lui Napoleon al III-lea, un acerb adept al guvernului personal.

Istoria sa este mai presus de toate cea a unității Europei Occidentale din 1945 și, din 1989, cea a întregii Europe. Construcția europeană constituie o provocare formidabilă pentru popoarele Vechiului Continent: succesul sau eșecul acesteia depinde de locul pe care Europa îl va ocupa în relațiile internaționale din secolul XXI.

Revizuirea instituțiilor europene.

• Dorința de a unifica Europa nu datează din 1945. De fapt, Liga Națiunilor (SDN), o organizație mondială de securitate creată în 1920, ar fi putut apărea ca o organizație europeană în absența Statelor Unite. Liderii de afaceri au încercat, de asemenea, să organizeze o piață comună europeană prin acorduri private. Coudenhove-Kalergi, fondatorul mișcării Paneuropa, a popularizat, la rândul său, ideea unei confederații a Europei continentale.

Problema unității se pune din nou după al doilea război mondial. Mișcările pro-europene au obținut crearea, în mai 1949, a Consiliului Europei, o organizație de cooperare interguvernamentală fără puteri, dar dotată cu o Adunare consultativă neliniștită. Nevoia de a ridica Europa din ruinele sale a dus la fondarea, la 16 aprilie 1948, a Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), care a reunit șaisprezece țări din Europa de Vest. Acesta va contribui, într-un climat de război rece, la gestionarea ajutorului în cadrul Planului Marshall. În plus, va soluționa problema plăților inter-europene prin Uniunea Europeană a Plăților (UEP), eliminând astfel multe obstacole în calea comerțului.

La 9 mai 1950, declarația Schuman în favoarea unei grupări de cărbune și oțel a fost acceptată de șase țări (Franța, Italia, RFG, Belgia, Luxemburg, Olanda). Astfel s-a născut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), înzestrată cu un executiv supranațional prezidat de Jean Monnet - Înalta Autoritate - care în ochii celor mai aprinși federali prefigurează o federație europeană. După modelul CECO, președintele Consiliului René Pleven a propus, la 25 octombrie 1950, constituirea unei armate europene, care a devenit, prin Tratatul de la Paris din 27 mai 1952, Comunitatea europeană de apărare. La acest CED s-ar fi adăugat o autoritate politică europeană care ar fi condus CECO, CED și o piață comună. Dar Adunarea Națională Franceză a respins CED la 30 august 1954, după doi ani de dezbateri despre rearmarea germană. S-a găsit totuși o soluție alternativă: Pierre Mendès France, președintele Consiliului, și Anthony Eden, prim-ministrul britanic, au creat în octombrie 1954 Uniunea Europei de Vest (UEO). Această organizație de cooperare nu a devenit în cele din urmă inima unei apărări europene, legată de NATO, dar a permis RFG să adere la NATO.

Aventura europeană postbelică a fost apoi marcată de o etapă esențială odată cu crearea, la 25 martie 1957 la Roma, a Euratom și a pieței comune sau a Comunității Economice Europene (CEE). Euratom, o organizație menită să ofere Europei mijloacele puterii atomice civile, va fi ignorată de De Gaulle, deoarece pare să obstrucționeze ambițiile militare ale Franței în domeniul nuclear. Pe de altă parte, de Gaulle a încercat în 1961 să reînvie uniunea politică cu un plan de unire a statelor, planul Fouchet, care a conferit Franței un rol preeminent. Partenerii săi nu cred în garanțiile de securitate pe care doar americanii le pot oferi. Prin urmare, acest proiect a eșuat, iar Europa politică sa oprit: în iunie 1965, de Gaulle s-a opus trecerii la votul cu majoritate calificată, prevăzută în Tratatele de la Roma, o procedură care ar fi suprimat dreptul de veto al statelor. De asemenea, s-a opus de două ori, în 1963 și 1967, intrării Marii Britanii pe piața comună, crezând că ar fi calul troian al Statelor Unite. Deci, va fi necesar să așteptați președinția lui Georges Pompidou pentru ca Marea Britanie să adere la Europa comunitară, cu Danemarca și Irlanda, în ianuarie 1973.