Zidul Berlinului: de la construcție până la cădere, istorie și imagini

construcției
Construcția Zidului Berlinului a început pe 12 august 1961 și, până la căderea sa, pe 9 noiembrie 1989, a fost simbolul războiului rece din Europa. Înainte de a deveni cel al reunificării și încălzirii.

Istoria Zidului Berlinului este atât lung cât și complex. Orașul Berlin, dar și întreaga țară, a fost împărțit de acest zid timp de 28 de ani. Construcția sa va fi rezultatul mai multor ani de escaladare între occidentali și sovietici. Aliații care vor pune capăt regimului nazist și dominației acestuia asupra Europei, Rusiei și SUA se vor angaja, din 1945, într-o cursă frenetică pentru a fi primii care vor elibera Berlinul. În acest context, de la victoria din 1945 și predarea germană, Berlinul a trecut de la fosta capitală germană la o zonă de ocupație quadripartită. Pe de o parte, sovieticii care ocupă o mare jumătate de est a orașului, pe de altă parte, zona de vest, ea însăși împărțită în trei părți: un american în sud-vest, un englez în vest și un francez în nord. Unde este. La acea vreme, Zidul Berlinului nu era încă relevant, dar orașul era deja clar împărțit în două.

Această zonă vestică, de doar câțiva kilometri pătrați, se va transforma foarte repede într-o enclavă vestică pe teritoriul comunist. Berlinul este, de fapt, la est de Cortina de Fier, care apoi a separat Europa în două, de la nordul Finlandei până la sudul Bulgariei. Stalin va încerca să pună capăt acestei situații pentru prima dată în 1949, blocând accesul în Berlinul de Vest, forțând occidentalii să organizeze un mare transport aerian timp de 11 luni pentru aprovizionarea militarilor și a civililor. Blocada de la Berlin va fi ridicată la 12 mai 1949 și de atunci a fost o primă victorie pentru occidentali în capitala Germaniei.

De ce a fost construit Zidul Berlinului ?

În 1958, în timpul Războiului Rece, Nikita Hrușciov a încercat din nou să scape de prezența „imperialistă” sugerând să facă din Berlinul de Vest o zonă neutră și liberă. Republica Democrată Germană (RDG) care constituie blocul estic se confruntă de fapt cu problema majoră a exilului locuitorilor săi către Republica Federală Germană (RFG) prin Berlinul de Vest. Regimul, subminat de eșecul planificării, vrea să oprească hemoragia forței de muncă după fuga a 3 milioane de germani de est.

După o întâlnire nereușită cu John Fitzgerald Kennedy în mai 1961, Hrușciov a luat în cele din urmă o decizie radicală, împinsă în special de Walter Ubricht, șeful RDG la acea vreme: să ridice un zid care să separe zonele de vest de zona sovietică. Prin interzicerea liberei circulații între cele două părți ale orașului, sovieticii vor să oprească emigrarea cetățenilor est-germani, dar și să asfixieze din punct de vedere economic Berlinul de Vest.

Construcția Zidului Berlinului

În noaptea de 12 spre 13 august 1961, 40.000 de soldați au blocat punctele de trecere între cei doi Berlini. Autoritățile Republicii Democrate Germane (RDG) încep să toarne beton și să întindă sârmă ghimpată pe linia care separă zona sub ocupație sovietică din Berlin de zona sub ocupație americană, engleză și franceză. Sute de zidari vor lucra în curând noaptea, pe ascuns, sub protecția și supravegherea soldaților. După o construcție de bază, Zidul Berlinului este întărit de o zidărie interioară și tranșee. În septembrie 1961, granița a devenit aproape impracticabilă.

Zidul Berlinului, simbol al Războiului Rece

Zidul Berlinului va fi, de asemenea, scena mai multor vârfuri istorice de tensiune între est și vest, dar suficient de stăpânite pentru a nu se răsturna într-un conflict armat. De îndată ce zidul a fost construit, președintele SUA Kennedy a reacționat trimițând 1.500 de întăriri în Berlinul de Vest. La 27 octombrie 1961, în urma unui punct de control la Checkpoint Charlie, unul dintre ultimele puncte de trecere între cele două laturi ale Zidului, zeci de tancuri americane și sovietice au fost staționate de ambele părți ale frontierei. Din fericire, este evitată explozia violenței. Ne vom aminti și de vizita lui John Kennedy la Berlin, la 26 iunie 1963, când a transmis un mesaj de sprijin pentru Berlinul de Vest pe curtea primăriei, la invitația primarului Willy Brandt. Acest discurs, punctat de celebrul „Ich bin ein Berliner”, este considerat unul dintre cei mai buni ai președintelui american.

Căderea Zidului Berlinului

În anii 1980, Uniunea Sovietică a trebuit să se confrunte cu numeroase mișcări de protest în diferite țări ale blocului estic. În RDG, germanii manifestă împotriva Partidului Socialist Unificat (SED), care este la putere, cu sprijinul URSS. La 7 octombrie 1989, Gorbaciov, nou stăpân al URSS și deja în favoarea unei deschideri, a fost întâmpinat pe aeroportul din Berlin de Erich Honecker, stăpân al Germaniei de Est, pentru cei 40 de ani ai RDG. Mii de germani de est cer atunci mai multe libertăți de la „Gorbi”. Confruntat cu un Honecker iritat, tatăl lui Glasnost exclude orice represiune. La două zile după vizita lui Gorbaciov, 70.000 de oameni se adună pentru „rugăciunea de luni” la Leipzig (Est). Din 1982, pastorul bisericii Saint-Nicolas găzduiește „întâlniri de rugăciune” în această parohie protestantă pentru pace.

La 16 octombrie 1989, televiziunea est-germană a îndrăznit să vorbească despre protest pentru prima dată. Demonstrațiile de la Leipzig vor fi un adevărat preludiu al căderii Zidului. Vor inspira berlinezii și vor zdruncina puterea. La 18 octombrie 1989, Erich Honecker a demisionat „din motive de sănătate” și a făcut loc lui Egon Krenz. 50.000 de germani de est au reușit deja să ajungă în vest prin Ungaria, care și-a deschis frontierele din mai. La 4 noiembrie 1989, demonstrațiile împotriva Partidului Comunist și a aliaților săi au afectat întregul Orient. Un milion de oameni se adună pe Alexanderplatz, Berlin. Pe 7, guvernul, condus de Willy Stoph din 1976, demisionează.

Evenimentele din 9 și 10 noiembrie 1989

La 9 noiembrie 1989, în această situație de criză, a avut loc o conferință de presă a lui Günter Schabowski, purtătorul de cuvânt al Biroului Politic. Confruntat cu această presiune și uimire generală fără precedent, el a improvizat anunțuri privind autorizarea călătoriei „în străinătate”. Întrebarea unui jurnalist: „Când intră în vigoare acest lucru?” Schabowski, jenat: „Din câte știu, imediat”. La ora 20:00, pe 9 noiembrie 1989, știrile TV din Est au prezentat conferința lui Schabowski. În Occident, radiourile și televizoarele scandează deja: "Zidul este deschis!" Mii de berlinezi au mers apoi acolo. În timp ce protestatarii ajung la punctele de trecere și cer trecerea, trupele de frontieră și oficialii de control nu au fost informați și rămân inerți. Se formează scene de jubilare. Confruntată cu paznici uimiți de rândul evenimentelor, mulțimea începe să se așeze pe Zid ca și când ar domina-l mai bine.

Seara, mulțimea a cerut deschiderea celor șapte puncte de trecere între Berlinul de Est și Berlinul de Vest. Foarte repede, primele bariere au fost ridicate în fața cererilor manifestanților. Pe Bornholmer Strasse, de la ora 21:30, polițiștii de frontieră, copleșiți, permit trecerea a 20.000 de oameni pentru a evita dezastrul. Aceasta este prima încălcare. După Bornholmer Strasse, alte câteva puncte de trecere își deschid porțile. Mii de berlinezi trec în cealaltă parte a orașului, în cea mai mare parte pentru o simplă vizită. De la miezul nopții, între 9 și 10 noiembrie, este deschis și postul de frontieră Checkpoint Charlie.

Până în dimineața zilei de 10 noiembrie 1989, mii de berlinezi au sărbătorit deschiderea Zidului Berlinului. Dar majoritatea vor afla știrile doar în timpul zilei, a doua zi după ce evenimentul a fost anunțat în mass-media. Răsăritul are un efect multiplicator asupra populației care dorește să traverseze. Podul Bösebrücke, aflat în nordul îndepărtat al Berlinului, permite Trabantelor, faimoasele mașini din estul Germaniei, să treacă din ziua precedentă. Nu mai sunt doar pietoni, ci linii mari de mașini care se grăbesc către toate punctele de trecere dintre Berlinul de Est și Berlinul de Vest. Se formează blocaje gigantice. Niciodată văzut până acum la Berlin.