Mathilde Bedel

1 C și lucrarea colectivă, al doilea dintr-un set de patru volume care tratează fiecare o perioadă istorică, tratează perioada clasică pe un interval foarte larg: între 1610 și 1815. Aceasta este perioada în care găsim importanța fundamentală a traducerilor în diseminarea cunoștințelor. În acest studiu, scopul este apoi de a reveni la istoria literară contribuția traducătorilor în franceză, luată ca limbă maternă sau a doua limbă, în cadrul activității culturale francofone. Astfel, sursele, din diverse domenii, au fost examinate metodic, pentru a constata originea textelor, deoarece interesul de aici nu se referă la rescrieri sau reeditări. În plus, această carte preferă să asocieze traducerea Ancien Régime cu „epoca geniului” mai degrabă decât „epoca frumoșilor necredincioși”. Într-adevăr, părtinirea de aici urmărește să scoată în evidență multiplicitatea mediilor traduse pentru a evidenția profuzia „atât [a] practicilor traducătorilor cât și [a] reflecțiilor asupra traducerii” (p. 52).

2 Lucrarea poate fi împărțită în trei părți principale: prima, compusă din primele două capitole, propune construirea bazelor reflecției, subliniind „problema limbilor” și o tipologie a traducătorului clasic. În a doua parte sunt grupate capitolele III-V. Aici va fi interesat de „traducere ca obiect editorial”, dar și de a evidenția „discursurile” referitoare la acesta din urmă. În cele din urmă, traducerea este abordată ca un „obiect la care să ne gândim”. A treia parte, care reunește toate celelalte capitole (de la VI la XIV), prezintă domeniile și tipurile de texte asupra cărora au studiat traducătorii.

6 La sfârșitul acestei lucrări, se pare, așadar, că traducerile în franceză în timpul vechiului regim au avut un impact decisiv asupra istoriei intelectuale europene. O perioadă de transformări profunde, generatoare de tensiuni multiple, este, de asemenea, bogată într-o nevoie de deschidere către lume, afirmând în același timp o anumită identitate, în special prin codificarea puternică a limbajului. Deși traducătorii transpun adesea identitatea franceză în textele la care au lucrat, aceștia permit unui număr tot mai mare de cititori să acceseze o lume „policulturală”, a cărei măsură va fi pe deplin înțeleasă în următoarele două secole.